Pe lângă cei cinci laureaţi ai premiului Nobel, literatura poloneză a dat şi câţiva mari reporteri, de la Ryszard Kapuscinski la Adrzej Stasiuk, fără a o uita pe jurnalista de la Gazeta Wyborcza, Lidia Ostalowska, autoarea volumului Ţiganul tot ţigan, Arc, 2011.
O carte cât un raft de istorii, nu doar personale sau comunitare, ci şi ale Mitteleuropei per ansamblu. Căci dincolo de destinul comunităţii rrome din România, Ungaria, Bulgaria, Macedonia, Cehia & Slovacia, Anglia sau Polonia, reacţia populaţiilor băştinaşe este surprinsă şi analizată, sine ira et studio, astfel încât în cele din urmă este cu neputinţă de spus dacă cetind cartea luăm cunoştinţă cu problema ţiganilor, în variile ei manifestări, sau aflăm mai multe despre noi înşine.
Rară empatia cu care Ostalowska redă lumea personajelor sale, ca şi cum toată viaţa a trăit printre lingurari & căldărari, şi asta mai cu seamă deoarece ştie să asculte/să spună orice poveste până la capăt – din cele şapte istorii, m-a impresionat îndeosebi „Ederlezi”, un text de 27 pag. în care se narează o zi din viaţa lui Rafet Suleiman din Skopje („Este 4 mai 1999. Marţi”), dar nu o zi oarecare, căci: „Pentru Rafet aceasta este a şaptezecea Ederlezi”, chit că din cauza războiului din fosta Iugoslavie gospodarul nu o sărbătoreşte „în vechea aşezare ţigănească Topana”, ci „în cartierul Suto Orizari, numit de toată lumea Sutka” din Skopje. Ritmul molcom, cu numeroase digresiuni de atmosferă pregătesc poanta finală, iat-o: „Rafet îi pregătea fiului nunta. Dar mama lui Barie nu a vrut nuntă (…) În ziua nunţii, când oaspeţii deja se distrau, mama lui Barie a spus: o să mă omor, daţi-mi copilul înapoi. Rafet a întrebat: vrei să o iei înapoi dezonorată? Dar ştia că tinerii încă nu o făcuseră. Şi atunci mama a spus: arătaţi-mi cearşaful. Rafet a fost de acord. Le-a poruncit mirilor să o facă în pivniţă. A aşteptat la uşă cearşaful. Aşa a fost concepută Azbia”.
Şi o frază de luat aminte, înainte de a închide cartea: „La Berlin a căzut zidul, la Varşovia şi Praga sunt alegeri, Uniunea Sovietică nu mai există. Dar ei nici nu au habar de asta, tremură în zdrenţe pe trotuarele marilor oraşe. Iar când îşi ridică ochii, văd neoanele”.
9 dec. ’13
