Născut la 17 august 1938 în satul Cîrnăţeni, Căuşeni. Poet, dramaturg, prozator. A absolvit Institutul de Medicină din Chişinău şi Institutul de Literatură M. Gorki din Moscova. A lucrat 11 ani în calitate de medic chirurg, dedicîndu-se apoi activităţii literare. A realizat mai multe filme-spectacole pentru TV şi a scris scenarii pentru studioul Moldova-Film. Membru al Uniunii Teatrale din Moldova, fondator al PEN-Club-ului din Moldova.
Luni
Şi pentru mine, ca şi pentru alte persoane care au scris, scriu şi vor scrie, literatura este „o apărare împotriva loviturilor vieţii”, un fel de a îmbrăţişa, în anumite perioade, şi arta de a fi singur. De a nu mă clătina odată cu mulţimea. În orice epocă există oameni care gândesc şi scriu doar pentru timpul în care trăiesc şi pe care îl cunosc. Eu am încercat să scriu despre omul în orice epocă.
Astăzi, profund emoţionat, am participat la una din mai multele în ultimul timp lansări de carte la Chişinău. De data aceasta, lansarea unei antologii de proză scurtă basarabeană cu titlul „Autobusul 100”. Proză în exclusivitate scrisă de zece autori foarte tineri, pe care i-am citit cu un mare interes. Mai ales că, în memoria mea, din când în când, revine o spusă a marelui poet spaniol Juan Ramón Jiménez: „E foarte important ce gândeşte tineretul despre noi, fiindcă tineretul e pentru noi începutul posterităţii.”
Discutând cu autorii acestei cărţi, am urmărit şi scopul de a cunoaşte temele care agită generaţia din care ei fac parte. De exemplu, migraţia, temă veche de când lumea. Migraţia masivă şi a tinerilor, îmbogăţirea, poftele exagerate ale oamenilor, dragostea. Nu dragostea inimii şi a sufletului, ci, deseori, doar a trupului, deci sexul. Sau nesiguranţa viitorului, nesiguranţa zilei de mâine …
Cineva spunea: „Problemele care agită o generaţie nu mai există pentru generaţia următoare nu pentru că au fost rezolvate, ci pentru că dezinteresul general le înlătură.”
Marţi
Ca o continuare a zilei de ieri, am avut şi astăzi o invitaţie (insistentă!), la un eveniment, a unui domn academician, specialist în istoria Republicii Moldova. Un om cu o biografie cu totul aparte. Şi acesta mai tânăr decât mine, care nu mai ştiu cu precizie pentru ce crimă a fost judecat şi ţinut în temniţă câţiva ani.
Evenimentul a avut loc în sala de gală a Academiei de Ştiinţe, unde , pe parcursul unei ore şi ceva, am ascultat un referat al acestui savant despre documentele studiate de domnia sa în arhive şi care până nu prea demult au fost ţinute de oficialităţi în secret.
Istoria acestor pământuri … O temă veche … Temă tratată, în fel şi chip, pe parcursul anilor, cât mai convenabil pentru proaspeţii ajunşi la putere , dar nu şi pentru masele largi.
Pas cu pas, pe parcursul unei ore şi ceva, savantul Valeriu Pasat a relatat despre evenimente istorice, până la prăbuşirea Uniunii Sovietice în anul când pe harta lumii a mai apărut o ţară nouă numită Republica Moldova.
Iar de atunci şi până în zilele noastre se scrie o nouă istorie, tratată şi aceasta diferit de diverse grupări şi partide.
Miercuri
Astăzi, pe parcursul zilei, orice aş fi gândit, citit sau scris, nu am putut scăpa de obsesia zilei de ieri. De acel discurs cu atâtea şi atâtea adevăruri istorice dezvăluite acum, astăzi, abia în zilele noastre. Dar şi de conţinutul întrebărilor adresate savantului despre istoria acestor pământuri basarabene.
În subconştient, în acelaşi timp, mi-au revenit meditaţiile asupra destinului meu …
Amintirile anilor de după facultate: plecarea forţată din Chişinău, trei ani de muncă în spitalul raional de la Căuşeni, întoarcerea înapoi în capitală, munca la Spitalul nr. 1 din Chişinău, precum şi, într-o zi, rugămintea fostului meu profesor de traumatologie, la acel moment în funcţie de ministru al sănătăţii din RSSM: „Colega Andrei Burac, dumneata ştii tot atât de bine ca şi mine, că nimeni dintre colegii dumitale nu cunoaşte limba moldovenească aşa de bine cum o cunoşti dumneata. Că doar studiile la institut se fac în ruseşte, nu în limba noastră. Iar dumneata, în afară de munca de chirurg de la spital, mai şi scrii. Mai şi publici în periodice, Te rog, dă o mână de ajutor la „Academie”, la elaborarea Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, în calitate de redactor ştiinţific pentru medicină şi sport”.
Ca şi în acei ani, în ziua de ieri am păşit pe aceleaşi coridoare, am deschis şi am închis aceleaşi uşi. Doar că în alte culori vopsite. Şi aşa a fost până hăt în anul 1975. Când Uniunea Scriitorilor mi-a propus o bursă literară pentru doi ani la Moscova în scopul de „a însuşi ce înseamnă şi în arta scrisului ideologia şi cenzura”, lucruri total irelevante în domeniul medicinii.
Joi
Dis-de-dimineaţă a sunat cineva la uşă. Când am deschis aproape că nu-mi venea să cred ochilor. În faţa mea era unul din nepoţii mei plecat de mai mulţi ani în Occident împreună cu soţia sa, după o viaţă mai bună. Poate şi după un serviciu mai bănos.
L-am poftit să intre. Mi-a spus că nu a închis nici un ochi toată noaptea şi era foarte obosit.
La o mică gustare de dimineaţă şi un ceai, din cele spuse de el am înţeles că s-a întors acasă pentru totdeauna. După el, nu peste mult timp, va reveni şi soţia. Dar asta se va întâmpla doar după ce chiriaşii studenţi îi vor elibera apartamentul. Iar el va reuşi să facă măcar o cât de mică reparaţie.
Înainte de a pleca şi eu cu treburi de neamânat în oraş mi-a mai spus că occidentul nu mai este acela pe care îl descoperise el cu mai mulţi ani în urmă.
Ambii am căzut de acord că despre occidentul de astăzi mai vorbim noi ceva mai târziu, după ce se va mai odihni un pic.
Vineri
Occidentul nu mai este ca altădată, îmi repetă şi astăzi, a câta oară, nepotul. Acolo nu se mai poate ca înainte. Atunci când le sunam la uşă cuiva, ne deschideau. Erau curioşi să ne vadă. Să ne cunoască. Ne serveau. Ne oploşeau până ne găseam şi noi un serviciu. O muncă pentru care ne plăteau cu mult mai mulţi bani ca aici la noi acasă.
Acum şi la dânşii sunt mulţi oameni fără de lucru. De cei veniţi de prin părţile noastre s-au înmulţit atât, încât occidentalii au început să se teamă de noi. Când se comite orice furt, orice crimă, mai întâi şi întâi ne bănuiesc pe noi, pe cei veniţi de prin părţile noastre. Eu nu ţi-am spus un secret. Eu în ultimii doi ani am stat aproape fără de nici un serviciu. Mă bucuram că măcar soţia îngrijea de un bătrân.
Noroc de un coleg că o să mă ia la un loc de muncă. La o închisoare, de aici din Chişinău. Am fost colegi de facultate. E drept că el acum are gradul de căpitan …, iar eu am rămas locotenent. Ei şi ce dacă la o închisoare? În schimb n-o să fiu fără un serviciu.
Slavă Domnului că şi pentru noi s-a întâmplat acela la Vilnius. Văd că a venit aici la noi în Moldova şi John Kerry, secretarul de Stat din Statele Unite. Apoi şi Băsescu, dar şi Crin Antonescu … Asta nu-i de glumă. Slavă Domnului că şi Occidentul s-a întors cu faţa spre noi.
Luni
Şi pentru mine, ca şi pentru alte persoane care au scris, scriu şi vor scrie, literatura este „o apărare împotriva loviturilor vieţii”, un fel de a îmbrăţişa, în anumite perioade, şi arta de a fi singur. De a nu mă clătina odată cu mulţimea. În orice epocă există oameni care gândesc şi scriu doar pentru timpul în care trăiesc şi pe care îl cunosc. Eu am încercat să scriu despre omul în orice epocă.
Astăzi, profund emoţionat, am participat la una din mai multele în ultimul timp lansări de carte la Chişinău. De data aceasta, lansarea unei antologii de proză scurtă basarabeană cu titlul „Autobusul 100”. Proză în exclusivitate scrisă de zece autori foarte tineri, pe care i-am citit cu un mare interes. Mai ales că, în memoria mea, din când în când, revine o spusă a marelui poet spaniol Juan Ramón Jiménez: „E foarte important ce gândeşte tineretul despre noi, fiindcă tineretul e pentru noi începutul posterităţii.”
Discutând cu autorii acestei cărţi, am urmărit şi scopul de a cunoaşte temele care agită generaţia din care ei fac parte. De exemplu, migraţia, temă veche de când lumea. Migraţia masivă şi a tinerilor, îmbogăţirea, poftele exagerate ale oamenilor, dragostea. Nu dragostea inimii şi a sufletului, ci, deseori, doar a trupului, deci sexul. Sau nesiguranţa viitorului, nesiguranţa zilei de mâine …
Cineva spunea: „Problemele care agită o generaţie nu mai există pentru generaţia următoare nu pentru că au fost rezolvate, ci pentru că dezinteresul general le înlătură.”
Marţi
Ca o continuare a zilei de ieri, am avut şi astăzi o invitaţie (insistentă!), la un eveniment, a unui domn academician, specialist în istoria Republicii Moldova. Un om cu o biografie cu totul aparte. Şi acesta mai tânăr decât mine, care nu mai ştiu cu precizie pentru ce crimă a fost judecat şi ţinut în temniţă câţiva ani.
Evenimentul a avut loc în sala de gală a Academiei de Ştiinţe, unde , pe parcursul unei ore şi ceva, am ascultat un referat al acestui savant despre documentele studiate de domnia sa în arhive şi care până nu prea demult au fost ţinute de oficialităţi în secret.
Istoria acestor pământuri … O temă veche … Temă tratată, în fel şi chip, pe parcursul anilor, cât mai convenabil pentru proaspeţii ajunşi la putere , dar nu şi pentru masele largi.
Pas cu pas, pe parcursul unei ore şi ceva, savantul Valeriu Pasat a relatat despre evenimente istorice, până la prăbuşirea Uniunii Sovietice în anul când pe harta lumii a mai apărut o ţară nouă numită Republica Moldova.
Iar de atunci şi până în zilele noastre se scrie o nouă istorie, tratată şi aceasta diferit de diverse grupări şi partide.
Miercuri
Astăzi, pe parcursul zilei, orice aş fi gândit, citit sau scris, nu am putut scăpa de obsesia zilei de ieri. De acel discurs cu atâtea şi atâtea adevăruri istorice dezvăluite acum, astăzi, abia în zilele noastre. Dar şi de conţinutul întrebărilor adresate savantului despre istoria acestor pământuri basarabene.
În subconştient, în acelaşi timp, mi-au revenit meditaţiile asupra destinului meu …
Amintirile anilor de după facultate: plecarea forţată din Chişinău, trei ani de muncă în spitalul raional de la Căuşeni, întoarcerea înapoi în capitală, munca la Spitalul nr. 1 din Chişinău, precum şi, într-o zi, rugămintea fostului meu profesor de traumatologie, la acel moment în funcţie de ministru al sănătăţii din RSSM: „Colega Andrei Burac, dumneata ştii tot atât de bine ca şi mine, că nimeni dintre colegii dumitale nu cunoaşte limba moldovenească aşa de bine cum o cunoşti dumneata. Că doar studiile la institut se fac în ruseşte, nu în limba noastră. Iar dumneata, în afară de munca de chirurg de la spital, mai şi scrii. Mai şi publici în periodice, Te rog, dă o mână de ajutor la „Academie”, la elaborarea Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, în calitate de redactor ştiinţific pentru medicină şi sport”.
Ca şi în acei ani, în ziua de ieri am păşit pe aceleaşi coridoare, am deschis şi am închis aceleaşi uşi. Doar că în alte culori vopsite. Şi aşa a fost până hăt în anul 1975. Când Uniunea Scriitorilor mi-a propus o bursă literară pentru doi ani la Moscova în scopul de „a însuşi ce înseamnă şi în arta scrisului ideologia şi cenzura”, lucruri total irelevante în domeniul medicinii.
Joi
Dis-de-dimineaţă a sunat cineva la uşă. Când am deschis aproape că nu-mi venea să cred ochilor. În faţa mea era unul din nepoţii mei plecat de mai mulţi ani în Occident împreună cu soţia sa, după o viaţă mai bună. Poate şi după un serviciu mai bănos.
L-am poftit să intre. Mi-a spus că nu a închis nici un ochi toată noaptea şi era foarte obosit.
La o mică gustare de dimineaţă şi un ceai, din cele spuse de el am înţeles că s-a întors acasă pentru totdeauna. După el, nu peste mult timp, va reveni şi soţia. Dar asta se va întâmpla doar după ce chiriaşii studenţi îi vor elibera apartamentul. Iar el va reuşi să facă măcar o cât de mică reparaţie.
Înainte de a pleca şi eu cu treburi de neamânat în oraş mi-a mai spus că occidentul nu mai este acela pe care îl descoperise el cu mai mulţi ani în urmă.
Ambii am căzut de acord că despre occidentul de astăzi mai vorbim noi ceva mai târziu, după ce se va mai odihni un pic.
Vineri
Occidentul nu mai este ca altădată, îmi repetă şi astăzi, a câta oară, nepotul. Acolo nu se mai poate ca înainte. Atunci când le sunam la uşă cuiva, ne deschideau. Erau curioşi să ne vadă. Să ne cunoască. Ne serveau. Ne oploşeau până ne găseam şi noi un serviciu. O muncă pentru care ne plăteau cu mult mai mulţi bani ca aici la noi acasă.
Acum şi la dânşii sunt mulţi oameni fără de lucru. De cei veniţi de prin părţile noastre s-au înmulţit atât, încât occidentalii au început să se teamă de noi. Când se comite orice furt, orice crimă, mai întâi şi întâi ne bănuiesc pe noi, pe cei veniţi de prin părţile noastre. Eu nu ţi-am spus un secret. Eu în ultimii doi ani am stat aproape fără de nici un serviciu. Mă bucuram că măcar soţia îngrijea de un bătrân.
Noroc de un coleg că o să mă ia la un loc de muncă. La o închisoare, de aici din Chişinău. Am fost colegi de facultate. E drept că el acum are gradul de căpitan …, iar eu am rămas locotenent. Ei şi ce dacă la o închisoare? În schimb n-o să fiu fără un serviciu.
Slavă Domnului că şi pentru noi s-a întâmplat acela la Vilnius. Văd că a venit aici la noi în Moldova şi John Kerry, secretarul de Stat din Statele Unite. Apoi şi Băsescu, dar şi Crin Antonescu … Asta nu-i de glumă. Slavă Domnului că şi Occidentul s-a întors cu faţa spre noi.
