Mărturisesc că pentru mine toate concertele şi hramurile din centrul capitalei nu mai înseamnă mare lucru de multă vreme. Îmi amintesc că în anii '90 am venit şi eu să văd un concert în PMAN. Boxele asurzitoare, din care se revărsa muzica, mi-au pus la grea încercare auzul. Melodiile dădeau impresia că sînt nişte urlete. Era frig, îmbulzeală, alături nişte tineri savurau bere, înjurînd, rîgîind din adîncul sufletului. A doua zi, dimineaţa, parcul din preajmă era bucşit cu resturi de mîncare, sticle de bere şi de vin, chiştoace şi hîrtii.
Apoi, de-a lungul anilor, toate distracţiile din centrul capitalei nu au mai avut nici o putere de seducţie. De fapt, ele nu mă mai interesează în nici un fel. Şi nu e vorba de faptul că am îmbătrînit şi nu mai simt nevoia să dansez sau să rugum un cîrnăcior. Pur şi simplu, mă simt stingherit printre cohortele de oameni care umblă de colo-colo, cu sticlele de bere-n mînă, care se adună acolo pentru a rîde în hohote şi a zburda. Altfel spus, nu înţeleg ce mă leagă de oamenii petrecăreţi de acolo. Zic asta fiindcă distracţia pentru mine presupune şi un soi de afinitate, un soi de coeziune a oamenilor care se distrează.
Ei bine, mi se pare că toate aceste distracţii din centrul capitalei, garnisite cu murdărirea străzilor şi parcurilor, nu au puterea să-i unească pe reprezentanţii unei societăţi dezagregate şi debusolate. Da, oamenii se adună în centrul capitalei, ascultă muzică, rîd, beau şi mănîncă, apoi pleacă acasă, revin în citadelele lor familiale. Însă dincolo de distracţia comună nu se întrezăreşte nimic, nici un proiect social care să le solicite efortul comun.
Nu zic că oamenii nu au dreptul să se distreze împreună în PMAN. S-o facă sănătoşi! Să se bucure de muzică şi bere cît le doreşte sufletul! Pur şi simplu, umila mea persoană s-ar simţi mai bine în mijlocul unor oameni care clădesc împreună o ţară sau care, cel puţin, nu lasă după ei mormane de gunoaie...
