Pe drumuri proaste şi printre păduri neatinse am ajuns într-un sat neaşteptat de arătos. Am început să caut casa gazdei numărînd gospodării solide şi curate, greu de deosebit în spatele porţilor. De la un capăt la altul al uliţei, aceleaşi case mari, aproape fortificate, garantau, aproape ostentativ, seriozitatea gospodarilor. Tot ce lipsea pe drumurile dezmembrate ale Bihorului, se găsea în starea impecabilă a caselor. Diferenţa între adormirea coruptă a statului şi munca de familie nu putea fi mai clară.
Brusc, din susul uliţei, două voci de copii au pus capăt oricărui gînd. Ceva imposibil se întîmpla în mijlocul unui sat mustind de tradiţie bihoreană. La început, totul a părut o iluzie sau o greşeală a urechii. Nu putea fi adevărat. La 10-15 metri mai sus de locul în care mă aflam, doi copii băteau mingea şi vorbeau franţuzeşte. Nu vorbeau. Turuiau. Am ascultat nemişcat şi am prins ceva încă mai năucitor: copii vorbeau franţuzeşte cu un accent sută la sută sudic, de Marsilia. Am privit neîncrezător dar spectacolul continua. Copii vorbeau ca pe apă franceza pe care o vorbeşte orice copil, pe străzile Marsiliei. M-am gîndit, agăţindu-mă de ultima explicaţie raţională, că sînt copiii unei familii de turişti. Imposibil. Doi puşti francezi nu pot juca fotbal desculţi printre pietrele ascuţite din drum. Am intrat în curtea gazdei, însoţit de misterul francofon din uliţă. După două-trei vorbe cu gazda, am întrebat grăbit ce e cu copiii care turuie în franceză de Marsilia la cîţiva paşi de noi. A început să rîdă şi m-a lămurit: sînt copiii lui Vasile. S-au întors acasă, în vacanţă.
Am aflat apoi, că, dacă aş avea vreme să cercetez, aş putea auzi pe uliţă copii vorbind cea mai bună italiană, spaniolă şi, chiar, engleză. Mulţi din bărbaţii satului sînt plecaţi de ani buni, la muncă, în toată Europa şi şi-au luat cu ei pruncii - cum zic bihorenii. Copii au făcut şcoală pe unde şi-au găsit de lucru părinţii lor, s-au jucat şi amestecat cu copiii vecinilor şi au devenit spanioli, francezi sau englezi, măcar cu graiul. Cînd se întorc acasă, vara, de regulă înainte de Sfîntă Mărie, le vine lesne să vorbească în limba în care au vorbit tot anul: franceză, spaniolă, italiană sau engleză. Ştiu şi româneşte, au, încă, accent bihorean, dar prima vorbă care le iese din gură e în altă limbă pentru că de-acum le vine mai repede şi mai uşor să vorbească limba de acasă. Căci obişnuinţele s-au răsturnat. Ce era, odată, acasă a devnit loc de vacanţă. Nu chiar o ţară străină, de vreme ce copiii pot vorbi limba locului, dar nici locul în care se simt în largul lor.
Încet-încet, deprinderile acestor copii se îndepărtează de felul de viaţă al satului în care s-au născut. Amintirea vieţii la sat rămîne dar se micşorează, pe măsură ce viaţa în oraşele şi orăşelele occidentului devine noua lor obişnuinţă. Dacă aţi observat, în tot ce aţi citit mai sus, e vorba mereu despre ceva sau cineva care devine altceva sau altcineva. Ce înseamnă asta?