Şeful închisorii comuniste de la Râmnicu Sărat a ieşit ca o stafie printre perdelele de fum ale propagandei, la scenă deschisă, ca să-l vadă tot poporul. Dacă stătea ascuns, ar fi trăit până la şi mai adânci bătrâneţi, în ciuda sesizărilor la Parchet făcute de istorici şi deţinuţi politici. S-a aflat, cu mirări retorice, că mai există sute şi mii de torţionari, mâncând nestânjeniţi pâinea albă a pensiei pe care întind creierul bine spălat al omului de rând, cel care cotizează fără să protesteze, şi azi, ca şi ieri, la bună-starea lor. Torţionarii trăiesc de ani de zile din subsidii generoase, faţă de care pensiile deţinuţilor politici, victimele lor, par o eroare fiscală pe care guvernul vrea s-o impoziteze.
Lungii liste de torţionari securişti şi activişti comunişti i se adaugă cea a persoanelor încă active şi dornice să aplice directivele ultimelor congrese din posturi de comandă. Crimele lor nu s-au prescris, dar justiţia, prin gura căreia vorbesc uneori ventrilogii politici, le-a transformat în crime perfecte, închizând dosarele. Trecutul şochează opinia publică postum şi ipocrit. Pe de-o parte, ar vrea să-l uite, pentru că lipsa de reacţie şi de angajament de-atunci presupune o culpă difuză, colectivă, pe care azi ar trebui să şi-o asume fiecare, individual. Pe de altă parte, admite, tot din pasivitate şi lehamite, recompensarea cu decoraţii, prime, funcţii sau pensii fără egal a oamenilor din structura fostului regim, de au ajuns instituţiile statului muzee naturale în care veriga lipsă şi dinozaurii pitici ai comunismului sunt administratori. Imortalitatea securiştilor rămaşi pe funcţii, în ciuda revoluţiilor şi reformelor prin care au trecut, resuscită efemera perplexitate publică, topită de caniculă şi plictis.
În spatele placidităţii publice, securiştii au evoluat. Revoluţia le-a priit, au putut evolua. Ei sunt coloana vertebrală a cincea a politicii româneşti. Deschiderea dosarelor fostei poliţii politice, chiar şi-aşa, parţială şi fragmentară, a demonstrat că multe funcţii publice au încăput pe mâna securităţii şi a foştilor activişti comunişti sub pretextul crizei de competenţe. Cumva, în spatele nepăsării şi lehamitei, trecutul a fost lăsat să locuiască prezentul, chiar dacă pentru asta adevăratul prezent este ţinut în stază. Trăieşte, dar vegetativ, şi undeva, în afara timpului.
Dar nici viitorul nu ajunge subiect de meditaţie decât dacă e transformat în fapt divers. Un copil de şase ani a murit zilele trecute. Era hrănit în troaca porcilor lângă care era şi priponit. A ajuns astfel, stând în mijlocul ogrăzii, sub ochii părinţilor şi vecinilor nepăsători, să se îngraşe 120 de kg. Organismul său nu a mai suportat grăsimea, soarele, vecinătatea cu porcii şi ruşinea. Un alt copil din Iaşi a fost bătut în plină stradă de concubinul mamei sale pentru că nu a stat cuminte la frizer. A intrat în comă şi a murit două zile mai târziu. Indiferent ce li se va întâmpla părinţilor torţionari, aceste cazuri, care au câştigat notorietatea printre atâtea nunţi de manelişti şi înmormântări televizate, au obţinut şi un loc de frunte în paginile de fapt divers, unde au fost publicate fotografii explicite şi cancanuri.
Cazurile au provocat discuţii revoltate şi ipocrite care sondau zadarnic şi cu doctă prostie abisul sufletesc al părinţilor. S-ar părea că reformele ar trebui să ţintească mai departe, către această zonă profundă, dominată de alte ierarhii valorice şi de reguli etice despre care s-a spus ca şi despre holeră, tifos sau TBC, că au fost eradicate demult. Lipsa de simţ critic şi de compasiune este rebelă la injecţiile de capital şi la prişniţele cu reforme şi trădează leziuni profunde în subconştientul public produse, probabil, tocmai de traume trecute şi nevindecate. Lunar se înregistrează zeci de cazuri în care copiii au căzut victime torţionarilor în libertate. Chiar dacă, teoretic, aceste abuzuri sunt monitorizate şi pedepsite, frecvenţa cazurilor de copii molestaţi, abuzaţi sau transformaţi de adulţi în jucării erotice ne arată că pedepsele nu sunt convingătoare şi că este vorba despre un fenomen de masă.
Nu sunt accidente, ci reflexul unei întregi etici bolnave care funcţionează la anumite paliere sociale, transformându-i pe copii în paratrăznetul neîmplinirii sociale sau sexuale a adulţilor. S-ar zice că părinţii biologici sau adoptivi, înstrăinaţi şi dezumanizaţi, compensează astfel lipsa de perspective a viitorului, dar şi presiunea unui trecut de care, din nostalgie sau culpabilitate, nu s-au despărţit. Cum ar putea fi identificate şi pedepsite aceste forme de tortură aplicată copiilor câtă vreme celelalte, mai subtile, au devenit comune şi banale? Prin complicitatea dintre familii şi comunităţi nepăsătoare, politici stupide şi politicieni aşişderi, analfabetismul a atins proporţii de masă. Milioane de copii ies din şcoală fără să poată citi coperta unui manual. Ei sunt viitorul instituţionalizat al României iar civilizaţia lor se va ciocni în scurtă vreme cu cea a alfabetizaţilor.
Pe de altă parte, sute de mii de copii au fost abandonaţi în braţele bunicilor de părinţii plecaţi la muncă. Anual se înregistrează mii de cazuri de agresiune sau molestare a acestor copii. Ei sunt, în mare măsură, cei care populează adâncurile infernale ale statisticilor şi canalizării bucureştene. Iar când viaţa lor se scurge în parametri normali, trebuie să se confrunte cu un învăţământ dezorganizat şi cu perspectiva unui viitor traumatizant, similar, într-o oarecare măsură, cu trecutul părinţilor. Odată cu fiecare copil analfabet, abandonat sau molestat, se mai pune o cărămidă în zidul de care se loveşte monoton viitorul colectivităţii.
România s-a concentrat atât de mult pe prezent că a abandonat analiza trecutului şi prognoza viitorului. După cum constata un recent raport al Comisiei europene, avem dificultăţi în a ne face planuri de viitor. S-ar putea ca economia să fie convalescentă, dar nu se ştie ce se va întâmpla mâine. Acordul cu FMI publicat pe surse în presă confirmă impresia de improvizaţie. Nu există, s-ar părea, idei noi pentru creşterea veniturilor, iar cele propuse au impact negativ asupra nivelului de trai, viitorul sănătăţii este supus din nou unor operaţii estetice care i-ar putea dăuna, privatizările sunt ideologice, recentul scandal pe tema asumării răspunderii pentru privatizarea CFR Marfă fiind concludent.
În loc să fie preocupată de viitorul oamenilor, politica s-a manelizat, emiţându-şi judecăţile de pe plajă, după un masaj şi o baie de nămol. Sau poate că politicienii sondează bazinele electorale, să le crească popularitatea înaintea anului electoral, de aceea umblă în costum de baie, umflându-şi muşchii ca broasca din fabulă. Dar, ca de obicei, par defazaţi şi preocupaţi doar de războaiele lor, chiar dacă drumul spre viitor e pavat cu tot mai multe victime colaterale. Devine tot mai neclar pentru cine sunt eternele şi efemerele reforme dacă beneficiarii sunt traşi pe linie moartă, ignoraţi sau desfiinţaţi. Dar poate că beneficiarii sunt doar scutul uman care trebuie să protejeze stafiile pe care le vedem bântuind scena publică. Asta ar explica nu doar incapacitatea de a ne face planuri ci şi lipsa de simţ critic în faţa trecutului.
Toate planurile de viitor, dar şi încercările de a clarifica trecutul au îngheţat într-un prezent continuu, post-istoric. Mulţi au pierdut vederea periferică şi nu văd decât ce li se pune în faţa ochilor. Obiectele care ies din orizontul lor vizual nu mai există, sunt pierdute în istorie.
