Din Arhiva Europei Libere: Mărturii despre lumea Operei române în anii '50

O categorie relativ numeroasă din documentele păstrate în Arhiva Radio Europa Liberă, aflate la Budapesta și puse recent la dispoziția cercetătorilor, se referă la viața culturală din anii '50 și în mod particular la lumea operei și a teatrului. Sursele de informare, ca și în cazurile precedente prezentate în această rubrică, o constituie diverși refugiați din România, intervievați de autoritățile americane în capitalele europene și ale căror relatări au fost puse ulterior la dispoziția redactorilor postului de radio.

În iunie 1952, unul din administratorii cantinei Operei de Stat bucureștene, emigrat la Atena, oferea un tablou al situației, rezumat în limba engleză într-un document datat 28 iulie. Potrivit lui, „deși actorii sînt larg folosiți de către regimul din România, în scopuri de propagandă comunistă, majoritatea lor sînt anti-comuniști convinși. Un fapt de care guvernul este conștient, evitînd numirea lor în poziții de încredere. Celula comunistă de la Opera din București, de exemplu, este cu totul lipsită de nume binecunoscute. Membri ei [...] provin din cercurile lumii operei cu poziții total obscure.”

Informatorul notează altfel că „schimburile frecvente de vizite culturale ale artiștilor dramatici sovietici și români sînt ceva obișnuit. În aprilie 1952, la invitația guvernului sovietic, un grup de artiști din lumea operei și a muzicii române a vizitat Moscova și Kievul. Grupul a fost format din Vescan Mauriciu, director al Operei din București, Stefănescu-Goangă Petre, stea a operei, pianistul Gheorghiu Valentin, solista Nicola Ioana și actorul Beligan Radu. La întoarcere, ei au făcut declarații publice, lăudînd peste măsură modernitatea și perfecțiunea teatrelor sovietice și cîntînd imnuri de slavă Uniunii Sovietice. [...] În convorbiri private, însă, Ștefănescu și Beligan au recunoscut în mod deschis că opulența și pompa teatrelor sovietice constrasta dureros cu mizeria în care trăiește poporul sovietic.”

Un alt refugiat român, plecat în februarie 1954, era intervievat în lagărul de la Trieste și oferea și el date despre Opera bucureșteană.

„Noua Operă de stat din București, denumită „Teatrul Muzical” - îi reproducea mărturia în limba română un document american înregistrat la 30 octombrie - a fost inaugurată la data de 10 august 1953, coincizînd cu al IV-lea „Festival Mondial al Tineretului Democrat Internațional. Lucrările s-au făcut cu cea mai mare repeziciune, fapt care a determinat construirea teatrului cu o capacitate mai mică decît cea proiectată și neglijîndu-se latura tehnică-acustică a sălii. [...] ... în timpul Festivalului, aici s-au produs diverse echipe de dansuri, muzica străină culminînd cu prezența ansamblului siberian de coruri rusești, ansamblul chinezesc de dansuri și acrobați ai circului chinez etc. În momentul acestor manifestări culturale, basoreliefurile care împodobeau înlăuntrul sălii principale s-au desprins, căzînd peste public și cauzînd mici răniri fără importanță, dar atrăgînd după sine pedepsirea unor arhitecți, lucrători, etc. de la conducerea lucrărilor, acuzația fiind de „neglijență în muncă”. Realitatea, însă, este faptul că lucrările s-au dus într-un ritm extraordinar de rapid, în care nu s-a putut lucra după procedeele normale.”

Relatarea refugiatului român adăuga în final că „publicul de rînd, oameni ai partidului, ajunși azi la situație, habar n-au de opere și spre mai buna edificare dau următoarea conversație, de mine auzită la operă, la spectacolul Dama de pică [opera lui Ceaikovski]: în dreapta mea [...] soția îl întreba tot timpul pe soț: „Cînd apare frizerul ăla... din Sevilla?” La care soțul răspundea: „Dragă, precis în actul doi sau trei...”

Aspectul anecdotic este secundar, cum o arată alte documente din Arhiva Europei Libere, despre decizia de a rămîne în Occident a basului Aurelian Neagu, laureat al Concursului de canto de la Geneva, mărturii ale celebrei soprane Virginia Zeani și dirijorului Ionel Perlea sau ale unui membru al unei delegații italiene, solist de operă, invitat la București și plimbat, între altele la... Patriarhie. Ocazie de a spune ulterior că „a rămas cu convingerea că niciunul dintre colaboratorii patriarhului nu era preot adevărat.” Dar despre aceste documente într-o rubrică viitoare...