Linkuri accesibilitate

Copii, părinți, școală și educație...


Punct și de la capăt cu Vasile Botnaru și invitatele sale Inga Afanasiev și Nadia Cristea despre educația incluzivă.



Astăzi o să discutăm despre educaţia incluzivă, concept bazat pe nevoia de a exclude orice tip de discriminare din instituţiile de învăţământ. Astfel încât mediul educaţional să fie unul tolerant şi prietenos cu toţi copiii, eterogenitatea unei comunităţi de elevi să fie o virtute şi nu un obstacol, iar normele constituţionale şi clauzele diverselor convenţii internaţionale să fie puse în practică în fiecare grădiniţă, şcoală şi chiar sală de clasă. Testul de disponibilitate de a practica educaţie incluzivă este atitudinea faţă de copiii cu cerinţe educaţionale speciale sau, cum spun pe scurt oamenii din domeniu, copii cu CES. Veţi auzi frecvent această abreviere în discuţia noastră de astăzi, la care participă Inga Afanasieva, şefa cabinetului Ministrului Educaţiei, şi Nadia Cristea, directoarea liceului teoretic „Pro Succes” din Chişinău.*

Europa Liberă: Sistemul de educaţie nu a fost foarte receptiv, probabil, la incluziunea unor copii cu nevoi speciale. Şi îmi permit eu să cred că este vorba de o trenă a educaţiei sovietice care prefera să-i ascundă, în general, pe oamenii aceştia. Dovada cea mai la îndemână este faptul că nu am avut niciodată rampe, de exemplu, la instituţiile publice, la teatru, la magazine. Sistemul de transport
Vasile Botnaru
Vasile Botnaru
ublic, în general, nu are lifturi pentru cărucioare etc.

Mai strigător la cer şi mai concludent decât aceasta nu există argumente. Şi slavă Domnului, că, între timp, s-au schimbat câtuşi de puţin lucrurile. Astfel, şi părinţii, şi cadrele didactice au intrat pe o orbită mai receptivă.

Dar, totuşi, există multă opunere, multă rezistenţă. Şi avem de făcut foarte multe până ajungem la standardele de coabitare şi de toleranţă pe care le vedem la zisele ţări avansate în ale democraţiei. Dar am insistat să o invit, întâi de toate, pe doamna Nadia Cristea, care are deja o experienţă, care pune în aplicare aceste modele de educaţie incluzivă, tocmai pentru ca să nu vorbim doar teoretic şi să vă întreb pe dumneavoastră, doamnă Cristea, de ce, de unde a apărut la dumneavoastră această, aş zice, chiar pasiune pentru un director de şcoală care, de fapt, ar putea, bine mersi, să procedeze ca toţi ceilalţi, să găsească sponsori bogaţi, părinţi cu dare de mână, să-şi vopsească pereţii? Or, dumneavoastră, din câte ştiu eu, mai curând, sunteţi preocupaţi cum arată şcoala în interior, contingentul şi nu acoperişul.


Nadia Cristea: „Educaţia incluzivă vine odată cu laptele mamei. E o chestie intrinsecă
e a accepta. Şi calea este foarte dificilă de la a accepta şi a vedea integritatea, exact aşa cum este la noi în şcoală. Eu, în clasa pe care o conduc, am patru copii cu dizabilităţi, doi în căruţ, şi, în ultimii ani, când intru în clasă, le observ lipsa acelor în căruţ mai rapid decât a celor care sunt tipici, copii tipici sau copii obişnuiţi, cum încercăm noi să le spunem.”

Europa Liberă: A propos, de terminologie. Cum e corect: slavă Domnului, am scăpat de noţiunea „invalizi”, slavă Domnului, s-a încetăţenit „copii cu nevoi speciale”. Şi, când vorbiţi de ceilalţi, cum le spuneţi?

Nadia Cristea: „Le zicem copii tipici. E un termen care se utilizează şi peste Prut, pentru că încercăm terminologia corectă să o împrumutăm de la colegii de peste Prut, care nici ei nu sunt foarte departe cu educaţia incluzivă. Şi educaţia incluzivă, în Republica Moldova, a venit mai târziu, ca o necesitate a reformei în educaţie. Suntem mai întârziaţi, pentru că suntem cu foarte multe sute de ani în urmă, în comparaţie cu Europa. Şi nu cred că putem să fim noi primii la educaţia incluzivă, odată ce suntem la aspectele economice şi la cele culturale pe unde suntem... Sunt lucruri fireşti...

Ea vine, ziceam, tot timpul, că ea vine ca un bulgăre de zăpadă care coboară ca o avalanşă din munte. Şi noi, societatea, care stă la poalele muntelui, trebuie să fie pregătită pentru această avalanşă. Pentru că nu poţi să fugi foarte mult timp, nu poţi să te faci că nu vine bulgărele... Şi foarte multe lucruri ţin de mentalitate: cei care aşteptăm avalanşa trebuie să fim pregătiţi. Ziceam, la un moment, nu doar să acceptăm, dar dacă aceasta este prima etapă: doar să-i acceptăm...”

Europa Liberă: Unde suntem noi acum, dacă aţi apelat la avalanşă?

Nadia Cristea: „E trecut de jumătatea muntelui, suntem foarte aproape. Deja programul de dezvoltare a educaţiei incluzive în Republica Moldova este un program care vine pentru 2011-2020 şi care ne vorbeşte deja că guvernul, în persoana Ministerului Educaţie, este gata pentru această avalanşă.”

Europa Liberă: Sunt acte normative deja?

Nadia Cristea: „Exact. Ceea ce acum șapte ani de zile, când începeam să vorbim sau să activăm, noi suntem de zece ani de zile cu primul copil cu dizabilităţi în liceu, atunci
hiar nu aveam absolut nimic, apelam mereu la Legea învăţământului, unde toţi copiii au dreptul la învăţătură. Acum doi ani de zile, s-a acceptat deja şi Regulamentul de susţinere a examenelor pentru clasa a noua, de absolvire a copiilor cu dizabilităţi, cu program individual. Avem program individual, avem programul acesta de dezvoltare aprobat prin Hotărârea guvernului în 2011. Şi avem o hotărâre de guvern foarte importantă din 29 mai 2012, care ne vorbeşte despre fonduri, ceea ce este foarte important sau nu mai puţin important pentru că aceşti copii necesită nu doar atitudine specială, pentru că aceasta n-ar costa bani, nu? Aceasta ar costa bun simţ, ar costa bun simţ şi omenie... Dar e nevoie de un sistem de recuperare, de pachet de servicii de care pot beneficia aceşti copii, inclusiv transportul şi multe alte lucruri.”

Europa Liberă: Vreau să o întreb pe doamna Afanasieva, reprezentanta Ministerului Educaţiei, mulţi părinţi ai copiilor tipici, probabil, se întreabă: „Dar de ce atâta atenţia acestora cu nevoi speciale, în detrimentul copiilor tipici? Banii puţini pe care îi are Ministerul, vezi Doamne, să-i mai împărţim cu asistenţi, cu cheltuieli suplimentare, să le facem rampe şi aşa mai departe?”. Cum le răspundeţi unor asemenea pretenţii?

Inga Afanasieva: „Pentru noi toţi copiii sunt egali. Şi lucrul acesta trebuie să fie universal pentru toţi, pentru orice minister, orice instituţie, pentru fiecare comunitate. Un
opil este un copil oriunde, în orişice mediu ar creşte... Toţi copiii trebuie trataţi egal. Şi pentru noi, cei de la Ministerul Educaţiei, este un lucru, cum a spus şi doamna Cristea, mai întâi de toate, de bun simţ. Noi, ca părinţi, ca membri ai societăţii, înţelegem acest lucru şi, apoi, legile sub nicio formă nu pot să discrimineze copiii. Similar pot să spun că avem, de exemplu, problema şcolilor mari şi şcolilor foarte mici şi fondurilor care erau până la 1 ianuarie alocate disproporţionat. Noi aveam copii pe care îi finanţam de până la 20 de ori mai mult, pentru că erau într-o şcoală foarte mică, dar şcoala trebuia oricum întreţinută. Şi aveam şcoli mari unde ne costa mult mai puţin să educăm un copil. Dar copiii sunt egali şi toţi copiii merită o integrare multidimensională, socială, educaţională. Noi trebuie să le oferim tot suportul tuturor.”

Europa Liberă: Dar în continuarea acestei îndărătnicii psihologice, mentale a unui părinte care se gândeşte: „Un profesor de matematică o să cheltuiască de două ori mai mult timp, ca să-i explice până înţelege şi, de exemplu, copilul care are nişte nevoi speciale, dizabilităţi mentale. De ce să sufere copilul meu în timpul acesta?” Doamnă Cristea, cum procedaţi astfel încât să nu rămână nemulţumiţi părinţii aceştia?

Nadia Cristea: „Dacă dizabilităţile fizice nu sunt multiple, în sensul de şi intelectuale, atunci fiecare copil frecventează fiecare oră şi el are nevoie de exact 45 de minute, ca şi toţi ceilalţi, pentru explicarea şi evaluarea temei. Dacă are reţineri în dezvoltarea intelectului, copilul beneficiază sau urmează, după regulamentele acceptate şi după programul de care povesteam, urmează să aibă cadre didactice de sprijin.

Ceea ce ne îngrijorează pe noi este numărul de zece copii cu CES pentru un cadru didactic de sprijin, adică la 18 ore o normă didactică şi cinci copii cu multiple dizabilităţi şi iarăşi 18 ore pentru un cadru didactic. Aceasta ar presupune că copilul, de care povestiţi dumneavoastră, ar avea timp individual să se ocupe de unul la unul cu cadrul didactic de sprijin.

În fiecare şcoală, se vor forma, logic, nu mâine şi nu peste un an – pentru că eu cred că trebuie să fim realişti, suntem în procesul de pilotare – din 2016 se aşteaptă ca să fie un 50% în toate şcolile din Republica Moldova. Dar până atunci, noi, de exemplu, avem centru de instruire educaţională, este un centru unde copiii, alături de profesorul, cadrul didactic de sprijin, se ocupă, v-am zis, individual, nu în detrimentul copiilor sănătoşi.”

Inga Afanasieva: „Ce aş putea să adaug este că acel profesor, mai întâi de toate, pentru el, nu există scuze să nu se ocupe de toţi copiii. Noi instruim aceşti profesori, ei învaţă din facultate metode pedagogice, psiho-pedagogice, cum să se comporte cu astfel de copii şi cum să gestioneze o clasă în care există copii cu CES. Deci scuze pentru profesori nu există. Este o profesie pe care a îmbrăţişat-o şi este o obligaţie pentru el.

Cea mai mare problemă, pe care o văd eu este atitudinea părinţilor şi a profesorilor care, uneori, adoptă aceeaşi atitudine de integrare a acestor copii. Oricâte servicii nu am crea în jurul lor, comunitatea trebuie să înţeleagă: aceştia sunt membri ai comunităţii, ei trebuie susţinuţi exact ca şi orice alt copil, în orice altă situaţie. Iar şcoala trebuie percepută nu doar ca un mediu de dezvoltare academică, pentru că părinţii şi, noi purtăm o parte din vină, noi ca şi comunitate, ca şi minister, părinţii pun mare acces pe dezvoltarea academică şi reuşita academică şi refuză să înţeleagă şi să vadă şcoala ca un mediu multidimensional de dezvoltare. Pentru că acolo, inclusiv copiii lor, prin interacţiunea cu cei cu CES, învaţă toleranţă, lucru de care noi ducem mare lipsă.

Ei cresc cu lipsă de toleranţă şi apoi ne confruntăm cu probleme de abuz, violenţă. Noi avem foarte multe de învăţat. Deci mediul acesta trebuie creat împreună. Noi, din partea Ministerului Educaţiei, să asigurăm infrastructura, dar este foarte mult de lucru la nivel de atitudine...”

Nadia Cristea: „Este corect să măsurăm pasul fiecărui elev separat, nu în comparaţie. Aceasta este evaluarea pentru fiecare dintre noi, să ne comparăm cu noi înşine, cei de ieri. Şi nu trebuie să ne comparăm cu nimeni, pentru că suntem atât de diferiţi, dacă tot pornim de la ideea că suntem diferiţi, dacă acceptăm că suntem diferiţi. Şi aici chir nu văd nicio problemă pentru colegii mei. Deşi este foarte dificil, am să repet aceasta, de foarte multe ori, nu este uşor, dar nu este imposibil, contează enorm de mult să vrei. Mă întrebaţi, la început, despre ce mă interesează mai mult: ceea ce se întâmplă în interior, pentru că eu sunt adepta inteligenţei emoţionale. Şi pentru mine contează ca echilibrul, inteligenţa cognitivă să fie în echilibru cu inteligenţa emoţională. Şi doar atunci, prin acest echilibru şi armonia creată în şcoală, acolo unde pereţii încălzesc, unde ochii aduc bucurie, unde copilul se simte bine – el va învăţa. Acesta este un mediu de învăţare.”

Europa Liberă: Dar continuăm să scoatem în faţă şefii de promoţii, liderii olimpiadelor. Vorbeaţi despre părinţi, şi atitudinea faţă de copiii cu nevoi speciale se transmite copiilor. Şi copiii sunt, de fapt, exponenţii acestei mentalităţi. Acuma să vă întreb, cum se poate eroda, desigur, nu se poate decreta prin ordin, dar cum se poate dilua, eroda un pic această mentalitate, pe care am moştenit-o din trecut astfel încât, pe bune, copiii, întâi de toate, să fie toleranţi, să fie săritori cu cel care este în căruţ sau cel care are paralizie cerebrală? Şi întotdeauna, cunosc colegii mei maturi, care se feresc cumva de oamenii aceştia, ca să nu mai spun de SIDA.

Nadia Cristea: „Aţi spus că, totuşi, scoatem în evidenţă şefii de promoţie. Aceasta fac în fiecare an. Şi, totodată, anul acesta, la 31 mai, a asistat doamna ministru la noi, la ultimul sunet, alături de şefii de promoţii s-a apropiat de mine Călin Gavriliţă, primul copil care a învăţat pe program individual la noi în şcoală, a absolvit liceul şi a susţinut examenele la domiciliu. Dar, care noi credem, mie nu-mi place ideea cu istorii de succes, este un copil care a făcut un efort enorm, alături de noi, ca să se integreze. Şi alături de copiii, care au primit diplomă, fiind cu media de 9,60 sau 9,43, Călin primeşte diplomă pentru cel mai bun elev care a reuşit să promoveze imaginea liceului. El, cunoscând foarte bine engleza, m-a ajutat, de foarte multe ori. Având oaspeţi în şcoală, a fost cel care m-a susţinut.

Deci este de datoria noastră, a profesorilor, să reuşim, vorbeam de echilibru. Şi depinde de noi dacă putem să păstrăm acest echilibru. Pentru că şi printre ei sunt copii care reuşesc la un teatru, care reuşesc... Să se dea diplomă pentru faptul că el vine în fiecare zi la şcoală şi nu absentează, în comparaţie cu cei buni, care merg la mall, de exemplu, chiulesc de la ore şi se duc la film, da? Aceştia vin la ore şi sunt foarte sârguincioşi, sunt un exemplu de a învăţa. Spuneam, la începutul emisiunii, nu toţi pot să fie genii, nici pentru cei tipici. Ar fi culmea să creăm o societate de genii. Cred că am înnebuni cu toţii, în două săptămâni.”

Europa Liberă: Mai ales că cineva trebuie să conducă troleul, cineva trebuie să dea cu mistria, nu?

Nadia Cristea: „Categoric. Dar să fie profesionişti.”

Europa Liberă: Dar vorbeam cum să schimbăm mentalul părinţilor, cum îi determinăm pe părinţi, dar şi pe copii să se uite, cel puţin, nu cu un fel de milă şi, ca să nu mai zic, de dispreţ, faţă de oamenii aceştia, care ajung în căruţ şi vin de nevoie, stau la ore, căci pentru ei nu prea chiulitul e simplu.

Nadia Cristea: „Mai au şi alte lucruri de făcut. Ar putea să stea şi ei acasă, să privească la televizor, de ce nu? Toţi avem o opţiune. Şi ei ar avea-o.”

Europa Liberă: Şi să profite de acest handicap...

Nadia Cristea: „Categoric, da, exact. Deci, ar putea să profite, ar fi ca copiii cei mici care dau din picioare şi au nevoie de atenţie. Pe de o parte, suntem noi, cei tipici, care avem pretenţii şi ei au pretenţiile lor. Este foarte important ca, într-o căsnicie, să se
oadă pietrele de moară, pentru că şi ei trebuie să înţeleagă că sunt utili şi avem nevoie de ei, atâta cât au ei nevoie de noi. Şi vor fi acceptaţi atâta cât ne vor accepta şi ei pe noi. A fost dificil şi ei să ne accepte. Deci, de regulă, părinţii copiilor cu dizabilităţi pun problema că pe acela nu l-a acceptat, că l-a scuipat, că nu a povestit cu el. Scuzaţi-mă, nici cu mine multă lume nu povesteşte şi pe mine foarte multă lume mă ignorează, ceea ce e firesc. Deci încerci să accepţi viaţa aşa cum este. Şi iată această lecţie de viaţă o învaţă ei, atât ei cât şi noi toţi împreună...”

Europa Liberă: Adică nu-i răsfăţaţi?..

Nadia Cristea: „Dumneavoastră aţi vorbit de milă. Dacă ne-ar fi milă de ei, i-am răsfăţa. Şi atunci, într-adevăr, lecţia ar fi organizată în detrimentul copilului tipic. Dar el va fi chestionat sau întrebat, sau evaluat, sau pus în rând cu toată lumea şi aici este o atitudine corectă.”

Europa Liberă: Iată, într-o posibilă listă de trucuri sau procedee pedagogice numărul unu. Doamnă Afanasieva, alte trucuri sau alte recomandări metodologice pentru cadrele didactice, ca să fie depăşită starea aceasta de rezistenţă oarecum firească sau moştenită, dacă vreţi?

Inga Afanasieva: „Dumneavoastră spuneaţi mai devreme că copiii sunt exponenţii gândirii adulţilor. Eu cred că noi trebuie să ne asigurăm că avem mai mulţi adulţi care sunt toleranţi şi gândesc în favoarea integrării copiilor cu CES. Şcoala este mediul care poate să ofere acest lucru. Copiii se află la şcoală o mare parte a zilei, ei văd acolo modele, profesorii lor fiind modele, şi învaţă acolo atitudini, atitudini pe care ei, la rândul lor, pot să le aducă acasă părinţilor lor... Şi, în acelaşi timp. şcoala trebuie să lucreze cu părinţii.

Ce pot face eu, ca minister, este să mă asigur că modele precum această şcoală sunt mediatizate, că ele pot servi ca şi exemplu altor şcoli de interacţiune sau de colaborare între comunitate, părinţi şi şcoală. E un lucru simplu pe care pot să-l fac, dar eu sunt sigură că va avea un impact. Ca sistem, ca minister, alt lucru pe care îl pot face ar fi: dumneavoastră ştiţi că, de la 1 ianuarie, noi am trecut la un nou sistem de finanţare a şcolilor, acum banii urmează elevul. Când am mers pe plan naţional, e o formulă de finanţare la moment, ca prima dată, un pic simplistă, dar deja lucrăm la formula de finanţare pentru anul viitor şi ea va include diferiţi coeficienţi, inclusiv coeficienţi pentru copiii cu CES. Deci şcoala care are copii cu CES primeşte mai mulţi bani, bani pe care ei îi investesc fie în aceşti copiii, în programe de interacţiune cu părinţii ş.a.m.d.”

Europa Liberă: Adică încurajaţi lucru acesta şi pe această cale?..

Inga Afanasieva: „Absolut. Şi şcolile, care fac acest lucru, merită să fie încurajate şi să fie susţinute, inclusiv financiar sau, în special, financiar. Pentru că, în mare parte, atitudinile noastre, din păcate, sunt direcţionate şi de sursele financiare. La început, copiii aceştia sunt văzuţi ca o sursă financiară, poate.”

Nadia Cristea: „Mi-i frică de aceasta...”

Inga Afanasieva: „Spre regret. Exact. Dar trebuie să insistăm pe faptul că noi suntem totuşi oameni. Până la urmă, nu sunt adeptul, dar noi avem, opţional, religia, practic obligatoriu în toate şcolile. Cu ce ne ocupăm? Avem educaţia civică. Copilul meu de clasa a 3-a a avut tema despre copii cu cerinţe educaţionale speciale, despre oamenii cu dizabilităţi. Este o temă extraordinară. Eu cred că ea nu a fost suficient acoperită în clasă, eu cred că la ea nu s-a lucrat suficient de mult, dar noi am putea să facem acest lucru.”

Europa Liberă: Să vă mai întreb: cât de pregătiţi sunt directorii, managerii, ca să facem abstracţie de prezenţa doamnei Cristea. Câţi directori pasionaţi ca doamna Cristea aveţi, ca, într-adevăr, să aibă succes nu doar stimulentul acesta financiar, dar, în general, să ia turaţii atitudinea aceasta?

Inga Afanasieva: „Din păcate, nu suficienţi. Dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să-i avem. Din nou, eu deseori mă confrunt cu rezistenţa precum că nu am fost instruiţi sau nu ni s-au creat condiţii. Păi, vreau să vă spun că nici mie, ca şi profesionist, nu mi se creează condiţii sau nu sunt instruită neapărat. Dar ca profesionist, pentru că vreau să cresc, eu caut să-mi schimb atitudinile, să mă dezvolt... Iarăşi, din păcate, nu avem suficienţi, dar nu este o scuză pentru ca ei să nu se ocupe de aceşti copii. Noi avem suport, avem instruiri, există astfel de instruiri, cred că la bază este atitudinea generală a societăţii...”

Europa Liberă: Vorbind despre această atitudine generală faţă de copii, un coleg de-al meu, venit din Canada, îmi spunea că noi, în general, avem atitudine iresponsabilă faţă de copii, în comparaţie cu ce fac ei, de exemplu. Şi vreau să vă întreb de ce? Doamnă Cristea, cum credeţi, de ce? Începând de la faptul că sunt lăsaţi de gasterbaiteri în grija nu ştiu cui şi terminând cu educaţia, cu mituirea profesorilor ca să ia copilul o notă bună, făcând, de fapt, un mare deserviciu copilului. Cum se explică aceasta?

Nadia Cristea: „Nu ştiu cum se explică, pentru că, timp de șapte ani de zile, până la 1 septembrie, când are loc înmatricularea elevilor, în diferite clase ale liceului, tot timpul mi-am permis sau mi-am găsit timp să povestesc cu fiecare părinte separat şi ce ţine
e educaţia în familie şi de responsabilitate. Şi am spus foarte clar că: „Odată înmatriculat copilul dumneavoastră în şcoală, sunteţi şi dumneavoastră înmatriculat în această şcoală. Pentru noi, şcoala sunteţi dumneavoastră: părinţii şi copiii. Este foarte important ce faceţi dumneavoastră, dacă îl ajutaţi la teme, dar este foarte important atunci când ieşiţi cu el la un spectacol, când mergeţi cu el pe Aleea Clasicilor”.

Eu ziceam, în funcţie de posibilităţi modeste, pentru că nu toată lumea îşi permite să meargă undeva în excursie, în Franţa sau nu ştiu unde, ca să-i arate şi altă parte a lumii. Şi toată lumea este foarte de acord cu mine. O dată nu am auzit un părinte care nu este de acord. Al doilea aspect este educaţia incluzivă, despre care discut cu fiecare părinte şi argumentul meu este, probabil că, un pic mai dur, dar tot timpul spun: „Dacă cineva dintre noi are un contract încheiat cu Dumnezeu că ieşim sănătoşi din casă şi ne întoarcem exact tot aşa înapoi... Sunteţi sigur că nu se va întâmpla nimic cu mine şi cu toată lumea pe care o iubesc eu? Atunci dumneavoastră aţi greşit uşa. Deci, intraţi în şcoala aceasta acceptând mediul de învăţământ, educaţional care este.”

Europa Liberă: Adică cu derogările în contractul cu Dumnezeu...

Nadia Cristea: „Exact. Ce ţinea şi de educaţia incluzivă. Dumnezeule, şi un părinte spunea, la un moment dat: „Doamnă Cristea, dar cât ţine lecţia pe care le-o dăm noi, de fiecare dată? Ţine până la uşa biroului, până la uşa de ieşire din şcoală sau poate pentru toată viaţa?” Primele clase, copiii din clasele primare, de regulă, au părinţi. Nu ştiu, cu anii, părinţii se...”

Europa Liberă: ...volatilizează?..

Nadia Cristea: „...răresc, da, nu ştiu de ce, dispar. De ce copilul din clasa a 8-a sau a 10-a nu are nevoie de aceeaşi atitudine şi aceeaşi, să zic, să fie şi control din partea
ărinţilor, exact aşa cum are nevoie cel din clasa I? De ce ne luăm de grijă şi credem că, gata, clasele primare am aşteptat wunderkinzi, am aşteptat copii ideali, dar dacă nu sunt, cum sunt, şi îi lăsăm, că este şcoala... Şi, într-un fel, slavă Domnului, nu vorbesc de situaţia şcolii noastre, dar se întâmplă şi la noi, profesorii sunt un pic nemulţumiţi de faptul că foarte multă responsabilitate a părinţilor cade pe spatele nostru, inclusiv frecvenţa, inclusiv dacă este bolnav. Nu ştiu de ce, dar toate grijile acestea sunt ale mele, nu numai până la ora 2.00, dar uneori şi după, cu părinţi vii, sănătoşi lângă ei. Ştiind că toată lumea conştientizează că foarte important este business-ul, foarte important este serviciul, dar mult mai liniştit vei dormi, dacă vei avea un copil educat... Şi la ce bun creăm imperii, care aceştia din urmă vor veni şi le vor distruge?! Vorbeam despre imperii fie şi morale, fie şi materiale...”

Europa Liberă: Doamnă Afanasieva, dumneavoastră, în sensul acesta, ar trebui să cooperaţi cu Ministerul, nu ştiu, Asistenţei Sociale, pentru că se consideră că, iată, e treaba Ministerului Educaţiei, dar şi asistenţii sociali ar trebui, dar, să meargă, mână în mână, cu dumneavoastră, ca să educe în spiritul acesta părinţii, aşa cum face doamna Cristea la înmatriculare.

Inga Afanasieva: „Colaborarea există între două ministere. Şi există asistenţi sociali. Acuma, la nivel local, şi eu cred în soluţii locale, motivarea lor, să fie mai implicaţi.
istanţa dintre minister şi cei de pe loc e foarte mare. Asigurarea serviciilor nu este soluţionarea problemei. Deja motivaţiile locale, care vin din partea şcolii, a primarului, a comunităţii, ca acest asistent să fie, într-adevăr, implicat, astea ţinând deja de, cum am zis, soluţii locale. Mi-ar place să-i văd mai implicaţi, mai activi. Instrumentariul, în principiu, există: cadrul legal şi corectaţi-mă dacă nu este adevărat. Deja individual, fiecare dintre ei să-şi facă treaba, până la capăt... Aici mie mi-e greu, ca şi minister, să mă cobor să bat la uşa fiecăruia.”

Europa Liberă: Dar primarii, ca instituţie, sunt astăzi adepţii sau partenerii dumneavoastră sau încă nu?

Inga Afanasieva: „Noi în Moldova, inclusiv primarii, suntem copleşiţi de atâtea alte probleme încât aceşti copilaşi sunt lăsaţi la capăt de listă. Şi să-i aduci în capul listei nu e atât de uşor, când lupţi cu ploile abundente, când drumurile sunt stricate.”

Europa Liberă: Sau când adversarii dumneavoastră politici vă spun că voi, de fapt, închideţi şcolile şi nu „trimiteţi” copiii cu banii cu tot. ..

Inga Afanasieva: „Da, e şi aceasta o problemă, pentru că dacă avem copii cu CES în aceste comunităţi, evident că e nevoie de atenţie specială. Noi nu închidem toate şcolile. Sunt şcoli mici care sunt prea departe, şcoli care nu ar fi corect să le închidem din diverse motive.”

Europa Liberă: Dar eu spuneam între ghilimele: această noţiune indusă în mod deliberat. Totuşi, în concluzie, daţi-mi un pronostic: când vom putea spune că funcţionează deja şi la noi această atitudine faţă de copiii cu nevoi speciale, când, într-adevăr fiecare copil este venerat? Aşa cum vedem noi la occidentalii, pe care tot nu obosim să-i criticăm, dar acolo un copil, un făt născut prematur este adus la viaţă, pe când la noi este sortit. Ce pronosticuri aveţi, doamnă Cristea? Apucăm să vedem?

Nadia Cristea: „Nu ştiu. Tot timpul spun că este foarte dificil. Cea mai mare universitate a vieţii este să absolvi universitatea de a fi părinte... Unii, probabil, că nu susţin nici admiterea. Foarte rari sunt cei care iau o diplomă de la această universitate.
ste foarte dificil să fii părinte. Şi nu ştiu de ce, dar şi această misiune revine pe spatele şcolii, de a educa părinţii. Eu le-am spus părinţilor mei, pe care îi consider colegi, şi îmi spun şi mie, pentru că şi eu sunt părinte: este totul foarte important, dar cel mai important este să faci cu dragoste şi din dragoste.

Noi la şcoală nu avem timp, trebuie să ne facem timp de dragoste, dar să ne înţelegeţi corect că nu avem timp pentru dragoste şi timp pentru a acorda timp copiilor. Deci aceasta este prerogativa părinţilor, şi noi, părinţii, trebuie să înţelegem lucrul acesta. Înţelegând acest lucru, părinţii, profesorii, dacă ar merge cu dragoste la ore şi din dragoste, cum spuneam, fie că este psihologia centrată pe copil, fie că este reforma pe individual şi diferenţiat, fie orice, cum s-ar numi... Or, şcoala prietenoasă copiilor, ziceţi-i cum vreţi, că totul la bază stă ceea ce nu este nou de la Biblie încoace. Este ce ţine de sentimentul acesta care trebuie, nu ştiu, să fie cu dragoste...”

Europa Liberă: Şi dacă dragoste nu e, nimic nu e...

Nadia Cristea: „Cu regret, eu cred că, dacă noi am trecut printr-o experienţă de 10 ani de zile fără acte legislative, doar cu entuziasmul şi, ştiţi foarte bine, cum cotează acest entuziasm în Republica Moldova. Dar e posibil. Deci un șapte ani? Eu sunt foarte realistă. Nu pot să zic că mâine o să fie foarte bine, dar în șapte ani de zile vom avea şi părinţi care vor simţi această reformă, vor deveni şi ei părinţi, la rândul lor... Noi doar educând copii educăm părinţi. Şi tot ce am povestit noi astăzi se va reflecta în viitoarea generaţie...”

Europa Liberă: Deci aceasta e miza?..

Nadia Cristea: „Şi aceasta. Şi părinţii noi, care au făcut studii în străinătate, care au văzut lumea, au deschis ochii nu numai cu gemuleţul de la bucătărie, dar au deschis larg uşile casei şi a sufletului şi un pic lucrurile se vor schimba.”

Europa Liberă: Pronosticul dumneavoastră, doamna Afanasieva?

Inga Afanasieva: „Eu sunt foarte optimistă. Eu sincer cred că atitudinea poate fi schimbată.”

Europa Liberă: Nu aveţi încotro, sunteţi de la Minister...

Inga Afanasieva: „Nu. Ca părinte, ca mamă. De fapt, nu-mi plac comparaţiile cu Occidentul, dar ultimii cinci ani i-am trăit la Washington şi copilul meu, patru ani, a mers la o şcoală americană şi cu mine nimeni de la şcoală nu a vorbit despre integrarea copiilor cu CES. Ei existau în şcoală, pentru că era modus vivendi, pentru că era înţeles de la sine. Şi eu, fiind moldoveancă, venind cu atitudini din Moldova, deşi mă consider o persoană tolerantă, n-am avut de ales. Chiar dacă aveam atitudini negative, n-aş fi avut de ales, pentru că societatea, şcoala, mediul le acceptă. Mai mult ca atât, copilul meu, deşi copil tipic, cum îi spuneţi, totuşi limba engleză nu era limba lui maternă, venea cu un „handicap” în şcoală. Şi eu ştiam că o bună atitudine în şcoală faţă de aceşti copii cu CES înseamnă şi o foarte bună atitudine faţă de propriul meu copil, atunci când o să ajungă în dificultate, el fiind deja în dificultate, având dezavantajul limbii engleze. Părinţii trebuie să înţeleagă lucrul acesta. Exact cum nu semnează pact cu Dumnezeu că o să se întoarcă la fel de sănătoşi cum au ieşit din casă, trebuie să înţeleagă că şi copiilor lor, pentru că s-au născut sănătoşi, nu le sunt garantate stelele... Este un lucru imens.”

Europa Liberă: Chiar loterie uneori...

Inga Afanasieva: „Exact. Şi nu trebuie văzută nota zece ca punctul culminant. Nu trebuie să puneam atâtea accente pe atingerea unor culmi. Trebuie să fim consecvenţi, să fim oameni pe tot parcursul şi membri ai societăţii. Toleranţa începe de la copiii noştri, am zis... Trebuie să ne asigurăm că ei se educă într-un mediu unde majoritatea oamenilor sunt toleranţi şi atunci ei, ca părinţi, vor transmite acest sentiment. Eu sunt optimistă. Eu consider că noi putem face acest lucru. Este intrinsec, e în noi să fim buni. Nu-i înţeleg pe acei părinţi care vin cu o astfel de atitudini în şcoală, sincer. Pentru că şi copiii lor au de învăţat ceva din acest mediu.”

Nadia Cristea: „Foarte mult.”

Inga Afanasieva: „Mai mult decât au de învăţat din carte, vă zic eu. E una să înveţi o formulă şi altceva să ştii să fii sociabil şi să te integrezi. Şi ceea ce facem noi, prin crearea de şcoli auxiliare, sau încercarea să-i separăm pe aceşti copii, nu facem decât să înrăutăţim situaţia. Pentru că aceşti copii nu se socializează, nu interacţionează între ei, ajung la facultate: ei nu ştiu să comunice între ei. Cresc mai mari, ei, ca şi profesionişti, nu comunică între ei. Noi îmbătrânim, devenim noi cu cerinţe speciale ca şi părinţi şi apoi ne mirăm de ce copiii au o atitudine rea faţă de noi...”

Europa Liberă: Sau ne trimit la azil... Vă mulţumesc tare mult. Sper tare că acest mesaj va fi auzit, dar mă angajez să îl şi repetăm, că se merită. Mersi tare mult.

Inga Afanasieva: „De acord.”

*O emisiune-dezbatere în reluare, transmisă pentru prima oară la 14 iulie 2013.
XS
SM
MD
LG