Cupa Confederaţiilor a luat sfîrşit şi a lăsat urme din motive pe care nimeni nu le putea bănui. Între ele, fotbalul avenit pe locul doi. Cupa Confederaţiilor nu e un turneu bine definit. Participă echipe reprezentînd confederaţiile sau uniunile de federaţii de fotbal grupate pe zone geografice. Asta aduce echipe mari şi echipe pre-profesioniste. În acest an, a apărut Tahiti, o echipă îmbrăţişată cu simpatie şi bătută de toată lumea cu o diferenţă de minimum cinci goluri.
Însă Cupa Confederaţiilor e un eveniment public important şi de asta au căutat să profite sute de mii de brazilieni care au protestat în stradă împotriva corupţiei propriului guvern şi a nebuniei care aduce cu costuri de zeci de miliarde, Cupa Confederaţiilor, Cupa Mondială şi Olimpiada pe parcursul a doi ani. Protestele au venit, totuşi, prea tîrziu. Brazilia a investit deja prea mult şi nu se mai poate retrage. Însă, după evenimentele de la Cupa Confederaţiei, fotbalul de investiţii faraonice patronat de FIFA nu va mai trăi fără probleme.
Fotbalul jucat în teren a fost mult mai intersant decît era de aşteptat. Finala a contat, chiar, ca un meci de graniţă. Brazilia a zdrobit Spania cu un 3-0 care anunţă, în primul rînd, că am ieşit din zona de dominaţie spaniolă. Spania a făcut un meci prost, dar asta nu pentru că a prins o zi proastă ci pentru că, evident, nu mai are atuuri. Elementul de noutate a dispărut, deşi lotul e aproape acelaşi. Faimosul joc de posesie spaniol e previzibil şi nu mai are penetraţie. Adevărat, Spania a ajuns obosită în finală, după un meci cu prelungiri contra Italiei. Însă Italia trebuia să cîştige semifinala, după ce a ratat prea mult şi a controlat tactic jocul. Spania a jucat şters încă din semifinale. Apărarea e problema cea mai mare şi Spania a suferit împotriva Italiei şi apoi a Braziliei ca o echipă cu fundaşii eliminaţi.
Problema e, dealtfel, mai largă. Brazilia e deasmenea o echipă de atac şubrezită de o apărare nesigură. Însă brazilienii au reuşit să înveţe lecţii tactice foarte bune de la Felippe Scolari, un antrenor realist şi eficient. Brazilienii au dejucat complet sistemul de combinaţii spaniol, cu un presing extrem de agresiv şi avansat. Iniesta şi Busquets au fost preluaţi de Paulinho şi Luiz Gustavo, aflaţi pe poziţii foarte avansate iar contrele pornite din recuperări au fost foarte precis îndreptate spre Neymar şi Fred. Surpriza a fost Fred, un vîrf pragmatic, mereu în căutarea soluţiei cele mai simple. Neymar a făcut un turneu excelent şi are şanse să ducă la Barcelona, din sezonul următor, elementul surpiză pe care spaniolii l-au pierdut. Brazilia e limpede una din favoritele la titlu în Cupa mondială de anul viitor.
Însă Brazilia nu e o mare echipă. Şi nu e, în nici un caz, una din naţionalele clasice ale fotbalului brazilian. Neymar e marea vedetă, dar echipa face meciuri construite pe efort solidar şi alergare neîncetată. Scolari ştie că nu are la dispoziţie o generaţie de excepţie şi lucrează realist cu fotbalişti pe care îi întăreşte tactic şi moral. De la turneu a lipsit Germania care a dominat net fotbalul european de club al sezonului încheiat. Germania n-are cum să nu se găsească printre favoriţi. Italia a făcut un turneu surpinzător de bun, dar aşteaptă, încă, jucători noi pe posturi tot mai greu servite de veterani. Spania nu e încă epuizată. Anglia are nume dar nu dă semnale de revenire. Olanda face de regulă turnee bune. Uruguay are un lot excelent dar joacă prea des sub nivelul aşteptat. Cupa Mondială de la anul nu promite foarte mult. Favoriţii sînt cunoscuţi şi previzibili, dar totul se poate schimba într-un mediu atît de pasional ca Brazilia.
