Deunăzi, în părculeţul muribund de pe strada Sarmizegetusa am remarcat un fapt care mi-a provocat o decepţie mare. Am văzut şase bănci distruse. Şase bănci stricate care erau în regulă cu puţin timp în urmă.
Erau nişte bănci de lemn, făcute din scîndurele vopsite, care aveau doar picioarele de beton. Ei bine, demolatorii au desprins scîndurelile cu tot cu cuie şi au lăsat în urma lor o priveşişte dezolantă-stupidă. Şi cum o asemenea bădărănie are nevoie de un efort îndelung, şi nici nu poate fi comisă în văzul tuturor, e de presupus că demolatorii băncilor au muncit în puterea nopţii. Aşadar, şase bănci pocite doar pentru că cineva a avut nevoie de scîndurele pentru propria gospodărie.
E de domeniul evidenţei că avem de-a face cu o hoţie ordinară, mai exact cu furtul bunului public. Mai exista o supoziţie, dar am respins-o din start. Pe băncile acelea deseori beau bere şi scuipă coji de seminţe nişte tineri debusolaţi. Admit că aceştia ar fi putut, într-un acces de depresie sau de furie, să strice vreo scîndurică, dar să le smulgă pe toate metodic din şase bănci mi se pare puţin probabil. Se vede că aici a acţionat mai curînd un gospodar care avea nevoie de lemn.
Cineva ar putea să-mi reproşeze că mă cramponez prea tare de băncile alea. La urma urmei, şase bănci stricate nu e o tragedie egală cu inundaţiile din Germania. Aşa este. Şase bănci sluţite într-un părculeţ, care şi el pare a fi pe ducă, este în fond un fleac. Unde mai pui că ele sînt ale nimănui. Da, ale nimănui. Pentru că în acest spaţiu averea publică nu e a tuturor, ci a nimănui.
Numai că e suficient să te uiţi în jur şi să vezi cîte asemenea fleacuri ne înconjoară, ca să ţi se strecoare în suflet o teamă jalnică. Eu cel puţin, văzînd băncile schimonosite, am avut dintr-odată senzaţia unui suflu de aer rece. Ce să construieşti aici? Cu cine să construieşti? Şi pentru ce?
