Traian Băsescu şi-a adunat simpatizanţii la o cafea. Au fost selectaţi, zice-se, dintr-o lungă listă, cei mai fideli fani ai preşedintelui. Acesta vrea să profite de efectul contagios al ştirilor transmise prin reţelele de socializare pentru a-şi trimite mesajele. Probabil că a constatat că interviurile sale televizate au un rating mai mic decât emisiunile de divertisment, în ciuda campaniei intense pentru dicreditarea reţelei mediatice a lui Dan Voiculescu, singura unde Traian Băsescu şi ai lui nu au acces. Mai mult, preşedintele nu mai are la dispoziţie propriul său partid unde să culeagă aplauze, ovaţii şi declaraţii de dragoste veşnică, fără de care se veştejeşte de plictiseală.
Deşi lansată cu tot scandalul constituţional de rigoare, Mişcarea Populară a preşedintelui a început să ia apă de cum au deschis gura liderii ei de ocazie şi acum trebuie resuscitată după fiecare ieşire în public. Nimeni nu se înghesuie să semneze adeziuni, să îngroaşe rândurile membrilor şi figuranţilor politici, nu face nimeni voluntariat şi nici propagandă pentru noua jucărie prezidenţială. Mişcarea Populară, în care preşedintele pare să-şi fi pus speranţele încă de acum mai bine de doi ani, de când fiica lui mai mare înregistra marca la Oficiul de Stat pentru Mărci şi Invenţii, se prăfuieşte în nemişcare şi nici prea populară nu e.
Dar desconsiderarea partidelor şi a mesajelor ideologice, transferarea propriului partid dintr-o parte în cealaltă a scenei politice, încălcarea constituţiei şi ignorarea sau ironizarea instituţiilor democraţiei (opinia publică, sindicate, categorii profesionale, ONG-uri, presa) l-au făcut pe preşedinte complice sau cel puţin martor la deconstrucţia statului şi e greu de crezut că viitoarea constituţie, aşa cum se prefigurează, va reanima pacientul şi-l va pune pe picioare. Acum un an, Traian Băsescu îşi număra simpatizanţii cu milioanele şi-i îndemna să stea acasă, să nu meargă la referendumul pentru suspendarea preşedintelui, ca să nu fie complici, zicea el, la lovitura de stat, adică la consultarea electoratului prin referendum. Între timp, a reuşit să rupă ancorele propriilor clone politice a căror derivă pe scena politică tinde să le arunce pe ţărm. Poate de aceea nu i-au mai rămas preşedintelui suficienţi simpatizanţi să umple un stadion şi a trebuit să-i întâlnească într-un salon de conferinţe. Nu înainte însă de a le cerceta cu atenţie fişa profesională şi dosarul, să nu aibă surprize cu vreun contestatar.
Preşedintele a fost, până mai ieri, un ventrilog perfect iar vocea lui se auzea din gura oricărei păpuşi politice de la Palatul Victoria, de la tribuna Parlamentului, din birourile altor instituţii ale puterii şi chiar din presă unde are şi azi, ca şi adversarii săi politici, tălmaci fideli. Deghizamente şi ţinte false, transformând democraţia într-un simulacru, dar care i-au permis să-şi poarte gherila politică, ascunzându-se în umbra instituţiilor sau amestecându-se printre trecătorii speriaţi pe care politicienii indiferent de culoare politică îi folosesc mereu ca scut uman. Cei mai pricepuţi retori şi limbuţi practică hipnoza în masă, folosind cuvinte-cheie din vocabularul de bază al nevoilor imediate: şomaj, venituri, coş zilnic, reduceri, criză.
Dar acest sistem de comunicare suprasolicitat a cedat sau are efecte secundare şi s-a umplut scena de politicieni zombie, hipnotizaţi de propriul discurs. Şi-au săpat groapa cu gura şi cu mâna zăpăcindu-i pe alegători cu discursuri, pentru a-i putea buzunări după aceea. A fost un fel de a face politică nou şi totuşi atât de vechi iar alegătorii l-au respins într-o proporţie de masă. Partidul de incoruptibili al lui Traian Băsescu încă zace buimac în urnele de vot, iar Traian Băsescu, cu procentele sale de încredere aproape de marja de eroare, bântuie abisul bazinelor electorale.
Pe de altă parte, efectul pervers al majorităţilor covârşitoare, cum este cea a Uniunii Social Liberale, este că, dincolo de vuietul aclamaţiilor, vocea minorităţii pare doar un acompaniament colateral, un zumzet de cimpoi necesar ceremoniilor şi manifestaţiilor sau, pur şi simplu, zgomotul de fond al junglei politice. Fără competitori, majoritatea politică e ca un leu obez, ţinut în cuşcă, departe de pericolele şi adversarii de zi cu zi. Simţurile sale tocite o fac să-şi atace propria coadă când o vede mişcând. Iar dacă i se dă drumul în natură, moare dintr-un guturai sau rupându-şi picioarele după o gazelă. Actuala majoritate a crescut fără măsură şi, în somnul raţiunii, s-a rostogolit, strivindu-şi adversarii. În ciuda aparenţelor, singurul duşman rămas e cel care-o pândeşte din oglindă. Lovitura de stat s-a petrecut, e adevărat, dar a fost dată chiar de victimele ei politice care, din înfumurare, au impus reguli mortale ca o ruletă rusească cu pistolul încărcat, reducând azi scena politică la dimensiunile unui partid-stat.
Astăzi, preşedintele e nemulţumit de electorat, îl consideră imatur, iresponsabil. „România, spune Traian Băsescu, nu este încă o ţară în care populaţia să aibă nivelul de gândire democratică care să ne permită să validam referendumuri sub 50 la sută”. Cu alte cuvinte, atunci când i-a trebuit votul alegătorilor, au fost suficienţi şi 40 la sută dintre cetăţenii cu drept de vot, preşedintele primind votul a circa 20 la sută din totalul alegătorilor. Dar chiar şi această regulă ar fi inutilă câtă vreme numărătoarea se face în spatele uşilor închise.
Dacă e să luăm în considerare datele finale (nu încă oficiale) ale recensământului din 2011, populaţia stabilă a României este de puţin peste 19 000 000. Este posibil ca rezultatul referendumului să fi fost valabil, chiar şi cu cvorumul de 50%. Nu e de mirare că absenteismul este pus de unii pe seama acestor trucuri statistice care-i fac pe oameni să creadă că printr-un decret pot fi abrogate legile fizicii, ba chiar şi teoremele matematice.
Concluzia? Există politicieni care-şi imaginează că mai trebuie nişte ani de abuzuri politice, de deturnări de fonduri, de alegeri trucate, de încălcări ale Constituţiei până să ajungă şi electoratul la majorat, chiar dacă tarat de aşa copilărie. Oricum, straniu comentariu de la unul dintre cei mai longevivi beneficiari ai naivităţii electorale. Pe acest mecanism al minorităţilor votante s-au bazat şi mandatele la primăria Capitalei şi rundele prezidenţiale. Chiar şi mecanismul votului uninominal a fost gândit pentru un alegător capabil de discernământ, cu coeficient de inteligenţă mediu, suficient de informat pentru a face o alegere responsabilă. Astăzi când băile de mulţime sunt acide şi când nu-şi mai dă cu apă pe ochi decât dacă e necesar, preşedintele consideră că alegătorii mai au până să treacă cinstit şi de bacalaureatul acesta şi că ar trebui să facă teste de inteligenţă. Ei, nu politicienii pe mâna cărora trebuie să-şi lase portofelul.
Este un gând care face carieră printre simpatizanţii preşedintelui: nu putem da cu totul mecanismele democraţiei pe mâna electoratului pentru că e capabil să instaureze dictatura democraţiei, să răstoarne orice agendă politică şi să scoată de pe scena politică pe oricine dacă-i tremură mâinile la urne. Adevărul e că rezultatul referendumului de anul trecut, în care preşedintele a fost practic pulverizat cu ştampilele în cabinele de vot, dar şi componenţa parlamentului ales conform legii votului uninominal demonstrează că, pentru mulţi, singurul program politic este răzbunarea şi pentru aceasta nu-ţi trebuie prea mult simţ democratic, ci mai degrabă instincte de vânător. S-a ajuns aici după ce opinia publică şi voinţa cetăţeanului simplu au fost ignorate, uneori persiflate de la tribuna parlamentului sau de la Cotroceni. Alegătorilor li s-a dat senzaţia că votul lor nu contează.
La urma-urmei, până în primăvara anului trecut preşedintele era în toate cele ce sunt, abrogând legile dinamicii care spun că un obiect nu se poate afla concomitent în două locuri diferite, dar nici două obiecte nu se pot afla în acelaşi loc concomitent. Coaliţia guvernamentală de atunci era creată după chipul şi asemănarea preşedintelui căruia i-a ajuns această coadă de topor pentru a se ocupa de carul de oale parlamentar. De aceea s-a şi umplut drumul spre democraţie cu cioburi politice.
Discreditarea voinţei electorale a fost pârghia cu care micul univers al lui Traian Băsescu a fost mutat de pe strada principală într-o fundătură. Ce dă de gândit e că vinovaţi de acest impas nu sunt făcuţi liderii partidului, ci alegătorii simpli care nu ştiu să voteze, se lasă atraşi în jocuri politice, participă fără vrere la loviturile de stat ale majorităţii, momiţi cu o găleată şi un tricou cu sigla partidului. Şi-a venit în fire şi Elena Udrea, marea învinsă de la recentele alegeri din PDL, cea pentru care Traian Băsescu a rupt ombilicul partidului, abandonându-l la orfelinat. Concepută şi creată în neantul politicii, devenind zeiţă în panteonul prezidenţial şi oracol al vocii stăpânului, ea privea cu încredere şi optimism către mulţimile care-i pavau drumurile turistice cu petale de trandafiri. Mai ales că, printr-o schemă piramidală de investiţii europene cu efect întârziat, a reuşit să dea iluzia că trăieşte de dragul votanţilor din circumscripţia sa electorală chiar şi când partidul ei intrase în comă. Şi ea este astăzi nemulţumită de alegători pentru că nu se ridică la complexitatea gândirii politice de azi. Sunt imaturi, necopţi încă pentru democraţie. De aceea legea votului uninominal trebuie rapid modificată întrucât „nu este potrivită realităţilor politice şi sociale din România de astăzi", după cum scrie pe blogul ei.
Ea foloseşte acest argument pentru a bloca legea votului uninominal într-un singur tur de scrutin, propusă de Partidul Social Democrat. La rândul lor colegii lui Victor Ponta invocă haosul din Parlamentul de azi, rezultat din redistribuirea voturilor. Cu toate acestea, Elena Udrea a găsit ţapul ispăşitor: electoratul, care votează haotic, după cum îi place, nu conform programului partidului. Realităţile sunt înapoiate, aşadar trebuie să recurgem la un sistem înapoiat.
Acest ton sigur este curios, mai ales că nu se ştie dacă nu cumva Elena Udrea, alţi politicieni zeloşi de la dreapta sau de la stânga, premierul Victor Ponta şi Crin Antonescu, siamezul său somnolent, sau însuşi preşedintele Băsescu nu sunt rodul acestei imaturităţi politice, născuţi din somnul conştiinţei civice într-o realitate în care singurul program este propria foame de privilegii, imunităţi şi beneficii.
