Ca de obicei, publicul oboseşte repede în faţa războaielor străine, complicate şi neclare. După mai bine de doi ani de imagini tv, războiul din Siria a devenit, pentru publicul larg, o exclamaţie în care se amestecă exasperarea şi plicitisul: nu se mai înţelege nimic!
Aceaşi reacţie a însoţit, la vremea lor, războaiele din Bosnia şi Liban, Afganistan şi Irak. Opinia publică depinde în mare măsură de livrările video al canalelor de televiziune şi pierde şirul relativ repede. O părere sau un contur vag rămîn însă şi desemnează simplist taberele în luptă: bunii şi răii.
Tiparul funcţionează şi în Siria despre care orice om la curent ştie măcar că e condusă de dictatura respingătoare a lui Bashar al-Assad. Forţele binelui sînt, desigur, rebelii despre care nu se ştie mare lucru în afara faptului că sînt anti-Assad şi cam divizaţi. Acest rezumat de consum general nu e o eroare, dar nici o bază pentru înţelegerea realităţii din teren.
Marea problemă de percepţie a acestui război, greu de înţeles şi interminabil, e amplificată tocmai de dependenţa de televiziune şi de dependenţa televiziunii de imagini senzaţionale. Multă lume a ajuns, astfel, să creadă că rebelii sînt aproape de victorie şi că în curînd sau nu foarte târziu Assad va pierde Siria. Faptele spun cu totul altceva.
Războiul continuă şi va continua, tocmai pentru că nici una din părţi nu poate obţine victoria decisivă. Rebelii controlează doar una din cele 14 capitale provinciale. Armata siriană a securizat zone largi, dar nu pare capabilă să pună capăt rebeliunii. Zilele lui Assad nu sînt deloc numărate sau, dacă sînt, mai e destul de numărat. Impresia falsă asupra războiului din Siria porneşte, ca în atîtea alte rînduri, de la reflectarea video-tv a conflictului.
Propagate pe Youtube imaginile furnizate de rebeli au creat impresia unor succese majore. De cele mai multe ori, e vorba de victorii iluzorii sau de schimbări de front minore. Imaginile plasate pe net nu spun de fapt decît că rebelii mizează pe componenta de imagine şi că au acces la mediile de informare occidentale, în vreme ce mediile de informare occidentale sînt deschise la solicitările rebelilor.
Situaţia e de înţeles pînă la un punct. Reţelele tv trebuie să relateze ceva şi știu foarte bine că imaginile dramatice sau violente fac audienţă. Însă efectul e pervers. În fiecare seară, telespectatorii occidentali văd imagini filmate de rebeli. Înainte de difuzarea imaginilor, posturile tv anunţă conştincios că veridicitatea imaginilor nu poate confirmată. E inutil. Evident, telespectatorii sînt convinşi că imaginile n-ar fi fost difuzate fără un minimum de garanţii.
Aşa s-a născut mitul ultimelor zile ale lui Assad, un mit care aniversează,deja, doi ani. Tot aşa s-a născut ignoranţa în faţa unui conflict extrem de complex şi, potenţial, devastator pentru tot Orientul Mijlociu. Asta nu înseamnă că reflectarea media e un factor minor. Dimpotrivă, influenţa extraordinară a mediilor de informare (inclusiv ignoranţa lor) e un factor major în balanţa conflictului. În acest fel şi numai în acest fel, se poate spune că mediile de informare, impresiile, propaganda şi imaginile conduc războaiele sau fac istoria. Însă istoria nu şi-a spus ultimul cuvînt. Impactul mediilor de informare e considerabil însă tensiunea acumulată în istoria aglomerată a Orientului Mijlociu e mult mai puternică. Aşadar, ce scapă unei analize bazată pe imaginile şi relatările televizate sau postate pe net?