Cine şi cum îi comunică pacientului diagnosticul?

Fiecărei persoane legea îi garantează dreptul să fie informată, atunci când ajunge în grija unei instituţii medicale, despre metodele de diagnostic, tratament şi recuperare, profilaxie, precum şi despre riscul potenţial şi eficienţa terapeutică a acestora. Actul normativ se numeşte Legea privind drepturile pacientului. Cadrul legal însă nu obligă doctorii, aşa cum se întâmplă în Occident şi în multe ţări europene, să-i comunice bolnavului din start diagnosticul prezumtiv şi nici cel definitivat. Şi asta pentru că „bolnavii nu sunt pregătiţi psihologic să afle veşti proaste”, spun doctorii.

Psihologul Lilia Gorceag contrazice aceste păreri şi spune că această abordare este de sorginte sovietică şi trebuie exclusă din practicile medicale:

„Atunci când omul ştie problema lui, organismul lui începe să se opună. Dorinţa de a trăi, de a-şi vedea copii, nepoţii este în fiecare din noi. Şi atunci cunoaşterea diagnosticului şi trezirea acestei dorinţe de a trăi este de fapt un mare ajutor, atât pentru medic, cât şi pentru bolnav. Medicul trebuie să fie acel catalizator, lucru extrem de important, care trebuie să-l ajute să lupte. La noi nu se întâmplă aşa. De multe ori, medicul nu are timp să-l pregătească pe pacient, poate nu are cunoştinţe îndeajuns, poate ca vine dintro altă medicină, sovietică, care nu presupunea acest lucru…”

Cum depăşesc medicii moldoveni dilema de a comunica un diagnostic grav sau un pronostic rezervat, l-am întrebat pe profesorul Nicolae Ghidirim, chirurg la Institutul Oncologic. Profesorul, care de 40 de ani aproape în fiecare zi se întâlneşte cu bolnavi cărora trebuie să le spună veşti ce nu ar bucura pe nimeni, spune că în lipsa unei obligativităţi stabilite de lege, medicii moldoveni îi menajează pe pacienţii cu boli oncologice şi, de regulă, nu le comunică din prima:

„Noi nu suntem obligaţi să-i spunem diagnosticul cu certitudine. Bolnavii nu sunt pregătiţi psihologic, în cazul nostru ei chiar sunt stresaţi. Întotdeauna îi declarăm un diagnostic la graniţă: „Uitaţi-vă, ar putea fi...” Noi suntem atenţi şi în cazul fiecărui pacient procedăm individual. Am avut pacienţi cărora le-am spus după ce am făcut intervenţia chirurgicală: ai avut un cancer, dar acum totul e bine. Sau le spun înainte de operaţie. Sunt cazuri când pacientul nu vrea şi atunci le spunem că aveţi o tumoare, poate fi malign, şi dacă n-o să operăm, o să muriţi în cele din urmă. Am avut şi cazuri când bolnavul a refuzat, chiar după ce i-am spus totul. Şi uneori vin de acum depăşiţi, fără nici o speranţă, etc. Dar de multe ori, recurgem la acest pas, îi declarăm, când ştim că boala este curabilă şi el refuză”.

Cel mai des, pacienţii cu cancer află diagnosticul de la vecinii de salon. Profesorul Ghidirim spune că se recurge la această metodă în fiecare al doilea caz, pentru că astfel pacientul acceptă mai uşor vestea tristă şi încearcă să lupte pentru sănătatea sa, deoarece are un exemplu în faţă, vecinul de salon care a trecut deja prin intervenţii chirurgicale, a făcut tratament chimio-terapeutic şi, iată, trăieşte de 10 ani.

L-am întrebat pe profesorul Ghidirim cum se procedează în astfel de situaţii în alte ţări:

„În toate ţările civilizate, inclusiv şi peste Prut, doctorul este obligat să-i comunice bolnavului, nu numai în oncologie, dar şi în alte boli. Se cere cooperarea bolnavului, fără cooperarea lui mari succese în tratament n-o să fie. În Franţa, de exemplu, am văzut lacrimi atunci când i se comunică diagnosticul. Acolo, când i se anunţă diagnosticul întotdeauna întreabă: cine vreţi să fie prezent, soţul, fiica, feciorul sau altă persoană? Am văzut oameni care au spus ferm: nimeni. Nu trebuie să ştie nimeni. Şi după operaţie i-am văzut pe oameni fără lacrimi, veseli că au depăşit o etapă”.

Directorul executiv al Centrului de Resurse pentru Drepturile Omului, Sergiu Ostaf, în ultimii ani a făcut mai multe studii în domeniul ocrotirii sănătăţii. El este de părere că legislaţia privind drepturile pacienţilor are lacune şi multe din prevederi ar trebui raliate la legile din statele europene:

„Pacientul este un actor activ în procesul de tratament. Deci, nu este abordarea acea sovietică, când pacientul era recipientul soluţiei date de medic, pentru că, până la urmă, pacientul poartă responsabilitatea pentru a agrea sau nu a agrea o decizie privitoare la tratament. Mai mult, sunt protocoalele de intervenţie medicală care spun că pacientul are dreptul la câteva opinii înainte de a lua decizia să fie tratat sau nu”.

La părerea experţilor, moldovenii acceptă mai uşor veştile că ar avea o patologie cardiologică decât cele despre o afecţiune oncologică. Asta chiar dacă bolile cardiovasculare sunt pe primul loc în structura mortalităţii populaţiei, iar cele oncologice pe locul trei, fiind precedate de traumatisme.