Linkuri accesibilitate

Revoluţia Thatcher (I)



Margaret Thatcher, ultimul politician clasic al occidentului, s-a stins într-o lume care îi refuză posteritatea. Dincolo de oceanul de elogii care o înconjoară acum, la plecare, nu se vede şi nu se înţelege aproape nimic. Politica, mentalităţile şi, în cele din urmă, sufletul omenesc s-au schimbat într-o măsură care anunţă revenirea Occidentului la starea pe care Margaret Thatcher a reuşit să o întrerupă un timp. În societate - servitutea consimţită şi în politica generală - compromisul fără direcţie, dau mersul unei lumi care a învăţat să stea, să aştepte şi să ceară. Atît timp cît a făcut politică, Margaret Thatcher a luptat cu această stare prin care înaintează iluziiile ce dăruiesc naţiunilor comoditatea şi deruta.

La apariţia ei în politica mare (1979), Primul Ministru Thatcher a găsit o ţară rătăcită şi un popor îngenunchiat. În ciuda recomandărilor inteligente şi în contra consensului general, Thatcher a atacat fără rezerve obişnuinţele şi instituţiile care împingeau Marea Britanie şi, mai larg, lumea occidentală, spre indolenţă şi resemnare. Anii ´70 urmau să se încheie cu absolutizarea declinului. Administraţiile politice ajunseseră placid la concluzia că guvernările trebuie doar să dozeze stingerea economică şi eşecul ideologic al libertăţii. Declinul încetase să fie o stare critică şi se transformase în cult. Nicăieri nu se instalase mai convingător şi mai devastator acest salt general spre infirmarea acţiunii umane decît în Marea Britanie. Acolo mai mult decît oriunde altundeva, decenii de socializare şi etatizare, de compromis şi dirijism, învinseseră virtuţile clasice şi curajul fundamental al societăţilor libere. Locul de naştere al libertăţii occidentale moderne urma să devină cimitirul emancipării.

Ţara era condusă practic de sindicate. Nici un proiect de lege, nici o decizie şi nici o intenţie nu aveau voie să se nască înainte de a fi modificate şi acceptate de sindicate. Viaţa economică exista doar în măsura în care putea face faţă cenzurii sindicale. Nimeni nu putea ocupa un loc de muncă înainte de a se înscrie în sindicatul tutelar. Noua Constituţie nescrisă a britanicilor pornea de la premiza că, împreună, sindicatele miniere, siderurgice şi feroviare pot şi au dreptul de a paraliza ţara. Grevele cotidiene şi ideologia sindicală înlocuiseră orice formă de gîndire şi acţiune politică. Băncile primeau în plic nivelul ratei dobînzii stabilit de stat, într-o economie patronată de stat şi într-un sistem financiar controlat de comisii de stat. Inflaţia se calcula şi recalcula doar în procente cu două cifre. Orice încercare de reducere era blocată de opoziţia retorică a sindicatelor, urmată îndată de greva de rigoare. Cine pleca din ţară, în vacanţă sau în călătorie de afaceri, putea lua cu el maximum 50 de lire.

În iarna lui 1978, un val de greve concertate a lăsat munţi de gunoaie în toate marile oraşe şi morţi neîngropaţi în cimitire.
Margaret Thatcher şi un grupuscul îndelung ridiculizat de politiceni „nerezonabili” au hotărît, spre umirea generală, că politica trebuie să meargă contra-curentului, că lucrurile trebuie numite nemilos cu numele lor adevărat, că oamenii vor să creadă conduşi de cei ce cred în ceva. De aici, o formulă pe care nimeni nu mai are curajul să o respecte sau măcar să o înţeleagă astăzi: „Economia e doar un instrument. Obiectivul e schimbarea sufletului.”

Intervenţia neclintită a Primului Ministru Thatcher a dat Marii Britanii o revoluţia socială sau, altfel spus, un război civil-economic. Controlul şi şantajul sindical au fost distruse, după o ciocnire în care Margaret Thatcher s-a bazat doar pe propriul curaj şi pe încrederea în impulsul uman către libertate. Economia a fost transformată în antidotul securităţii salariale neproductive. Industriile ruginei şi ale subteranei au fost închise. Enormele domenii povară ale statului au fost privatizate. Băncile, transporturile, fabricile, serviciile publice au fost deschise şi preluate de persoane private. Dar cea mai importantă modificare a adus privatizarea persoanei.

Chiriaşii legaţi de locuinţe sociale au primit dreptul de a cumpăra şi au devenit proprietari. Aceiaşi oameni inexistenţi în maşinăria socialistă au primit dreptul de a cumpăra acţiuni oriunde şi după orice privatizare. Statul a fost retras cu o mişcare nervoasă de lesă şi întors acasă la politica externă şi militară. Grevele au fost abordate frontal. După un an de zile, în care ţara a stat pe muchie şi a ajuns la ultima mînă de cărbuni, greva-răscoală a minerilor a fost învinsă.

La sfîrşitul anilor '80, Marea Britanie era o ţară nouă. Inegală, dar liberă de superstiţia egalităţii programate de stat. Revoluţia Thatcher proclama dreptul la inegalitate într-o societate în care oricine primea o şansă. Servitutea se încheiase. Un nou sentiment public domina societatea. Încrederea şi speranţa stăteau acolo unde tronaseră indiferenţa şi declinul.

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG