Relele tratamente în detenție reprezintă una din cauzele cele mai frecvente ale condamnărilor primite de Republica Moldova la CEDO. Într-un studiu dat publicității joi, Procuratura Generală de la Chișinău a explicat că, deși primește sute de plângeri anual, nu poate combate tortura eficient din cauza calității proaste a probelor. Tamara Grejdeanu s-a interesat ce ar putea face pătimiții ca să-și mărească șansele de a obține dreptate.
Una din regulile nescrise încă din timpurile sovietice, potrivit cărora nimeni nu iese dintr-un comisariat de poliţie fără a primi măcar o palmă se mai întâlneşte şi azi, este de părere procurorul Ion Caracuian, şef al Secţiei combatere tortură. Procurorul spune că cetăţenii care au fost supuşi torturii ar trebuie să se adreseze la procuratură, pentru că deşi poliţia este obligată să informeze ,contează la cine ajunge prima informaţie:
Aplicarea forţei fizice este admisă, spune procurorul dar acest lucru se permite doar în timpul reţinerilor, iar din moment ce bănuitul a fost imobilizat colaboratorii poliţiei nu mai au dreptul să facă uz de forţă. În opinia lui Ion Caracuian la baza actelor de tortură, ar fi atitudinea de superioritate a poliţiştilor precum şi dorinţa de a obţine probe sau mărturisiri fără a depune efortul consfinţit de legislaţie:
„În unele cazuri se stabileşte că acel colaborator care insuficient îşi cunoaşte obligaţiunile de serviciu şi legislaţia de care trebuie să se conducă la îndeplinirea obligaţiunilor sale de serviciu, sau din lenevie de a le îndeplini. El mai uşor recurge la forţă, decât să se ducă să caute, să strângă probe. Un alt motiv ar fi că poliţistul vrea să îşi arate supremaţia sa asupra unor pături social vulnerabile sau chiar persoane care au un statut în societate.”
Legea spune că sesizările ce au la bază fenomenul torturii trebuie examinate nu mai mult de 15 zile, după care procurorul care instrumentează cazul decide dacă porneşte sau nu urmărirea penală. Cu toate acestea, de multe ori aceste cazuri nu-şi găsesc rezolvare şi cetăţenii ajung la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a-şi căuta dreptate. Vitalie Zeamă, avocat la Asociaţia ,,Juriştii pentru drepturile omului” explică de ce:
„Nu este vorba doar despre rezolvarea în timp util, dar despre a reacţiona în mod prompt şi eficient, ceea ce înseamnă că neimplicarea în mod prompt într-o rezolvare a acestora poate duce fie la dispariţia, fie la distrugerea probelor şi ca finalitate nu vor fi demonstrate pretinsele acte de tortură. Ceea ce lasă o aparenţă de injustiţie făcută la nivel naţional şi persoanele sunt nevoite să-şi caute dreptatea la Curtea Europeană.”
În anul trecut, relele tratamente au fost sesizate în peste 950 de plângeri. Cu toate acestea experţii admit că multe cazuri ar fi încă tăinuite. Am întrebat-o pe Svetlana Vişanu, psihoterapeut de la Centrul de Reabilitare a victimelor torturii de ce persoanele pătimaşe ar ezita să vorbească despre acest lucru:
„Unii dintre ei consideră că este normal să fie bătuţi. Unul din factorii pentru care nu au depus plângere este că nici nu au ştiut că au dreptul, alt factor este că s-au temut că vor fi pedepsiţi încă mai tare şi al treilea factor este că, pentru ce să depun, oricum nu are rost, că nu va fi făcută dreptate.”
Unul din motivele pentru care Republica Moldova a fost condamnată la CEDO este că instanţele naţionale au admis pedepse prea blânde pentru torţionari. Pentru a evita acest lucru, a fost modificat codul penal astfel încât nu mai poate fi aplicată suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau o pedeapsă mai uşoară decât cea prevăzută de lege.
