Sergiu Celibidache 1952: între muzică, orgolii și intrigi politice

Într-un moment în care se discută mult pe marginea situației postbelice din anii 1950, a stalinismului și a Războiului Rece, o casă de discuri germană tocmai a publicat integral banda de arhivă istorică a unui concert dat la 30 octombrie 1952 de Orchestra Simfonică din Viena (Wiener Symphoniker), condusă de dirijorul Sergiu Celibidache.

Înregistrarea de concert live, se pare singura păstrată din seria concertelor dirijorului moldovean la Viena în anii postbelici, a fost făcută de postul de radio creat de forțele de ocupație americane și denumit „Rot-Weiss-Rot”. La retragerea forțelor americane din Viena, în 1955, directorul acestui radio a dăruit o serie din înregistrările cu concertele Orchestrei Simfonice, arhivei acesteia, unde au rămas aproape inaccesibile pînă în ultimii ani.

In paranteză fie spus, banda originală de concert păstrată perfect din punct de vedere sonor oferă o imagine pasionantă a calităților dirijorului român, ce l-au impus din 1945 atît la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Berlin, cît și, în primul deceniu postbelic, la cel al Orchestrei Simfonice din Londra și al unor orchestre din America de Sud.

Personalitate excepțională, relativ încă tînărul Sergiu Celibidache se distinsese atunci și pe plan uman, angajat trup și suflet în reabilitarea marelui dirijor Wilhelm Furtwängler, supus unui proces sever de denazificare în Germania. Mare admirator al lui Furtwängler, Celibidache nu făcea nici un secret din dorința de a-i înapoia acestuia conducerea deplină a Filarmonicii berlineze, pe care în anii 1945-1951 a dirijat-o de sute de ori.

Atmosfera politică devenise tensionată la începutul anilor '50, pe fundal de Război rece între occidentali și sovietici și de diluare treptată a proceselor de denazificare, niciodată duse pînă la capăt în lumea culturală. La conducerea Filarmonicii din Viena, orchestra îl numea în 1951 pe un trompetist, fost membru nu numai al partidului nazist, dar și al SS-ului. Cea de-a doua mare orchestră vieneză, cea simfonică, îl aducea la conducere pe Herbert von Karajan, un alt fost membru al partidului nazist, în timp ce în Germania se înregistra, chiar în lumea muzicală, o recrudescență a sentimentelor naționaliste, de care nu era străin nici mentorul lui Celibidache, celebrul Wilhem Furtwängler.

Corespondența integrală dintre cei doi dirijori, a fost publicată anul trecut, pe fundalul serbării centenarului nașterii lui Sergiu Celibidache, atît în limba germană cît și în franceză, de către ziaristul de radio Klaus Lang, într-un volum intitulat „Celibidache et Furtwangler. Le Philharmonique de Berlin dans la tourmente de l'après-guerre” (Celibidache și Furtwängler. Filarmonica din Berlin în agitația de după război). Un volum ce deschide în fața cititorului un peisaj în care orgoliile personale, ambițiile și intrigile de culise se confruntă pe fundal de război rece.

Wilhelm Furtwängler, dirijorul divinizat de o lume întreagă, inclusiv de mai tînărul Celibidache ce își pusese întreaga energie în a-l salva în procesul de denazificare în anii 1946-47, este cel care trage în mare parte sforile, victimă a personalității sale oscilante și relativ ușor influențabile. Iar victima, în perspectiva dispariției lui Furtwängler în 1954, avea să fie Sergiu Celibidache, după îndelungi jocuri de culise și acuzații prin care Herbert von Karajan se va impune ca succesor la conducerea Filarmonicii din Berlin.

Dincolo de conflictele lui Celibidache cu o mare orchestră auto-administrată și refractară restructurării și întineririi, dirijorul român avea să fie acuzat de denigrarea lumii muzicale germane în fața americanilor. In noiembrie 1951, Furtwängler era informat că Sergiu Celibidache ar fi „criticat toată lumea [în fața unui american], citînd o serie de nume, între care și pe al Dumneavoastră. Nu a încetat să tune și fulgere împotriva orchestrei. În ochii lui, un singur muzician este acceptabil: Yehudi Menuhin...”

În decembrie 1951-ianuarie 1952, Furtwängler lua decizia să reia singur conducerea Filarmonicii, acceptînd să semneze contractul ce îi fusese oferit pe durata vieții. În ajunul semnării, el îi scria unuia din oamenii săi de încredere din orchestră că Sergiu Celibidache trebuie avertizat, „în maniera cea mai fermă că trebuie să înceteze cu discursurile, fie împotriva orchestrei, fie despre Germania.”

Celibidache era astfel condamnat chiar de mentorul său, iar anul 1952 încheia, practic, colaborarea începută fructuos în 1945 cu Filarmonica berlineză. „A vorbi de rău orchestra și viața muzicală actuală (mai ales în societatea americanilor)” - îi scria Furtwängler direct lui Celibidache -, „a devenit pentru mine o chestiune de onoare și sînt de părere că orchestra nu poate recruta un șef care proclamă în lumea întreagă cît de lamentabilă este ea”.

„Lucrul spre care aspiră Celibidache este o orchestră model, cu o disciplină și o standardizare în stil american” - îi scria dirijorul german intendentului Filarmonicii.

„Faptul ar avea drept singură consecință ca Berlinul și Germania să renunțe la ceea ce sînt, exact în momentul în care este atît de important să-și prezerve identitatea, să creadă în ele însele. Muzicienii germani ai Filarmonicii din Berlin, independent de toată virtuozitatea și disciplina lor, pe care le putem considera ca venind de la sine, se află acolo, înainte de toate, pentru a face muzică bună, ceea ce orchestrele americane, cu toate calitățile lor mirifice, sînt pe punctul de a uita.”

Calea lui Karajan către șefia Filarmonicii din Berlin se deschidea astfel deja din 1952, lui Celibidache nerămînîndu-i decît să răspundă cu demnitate, în martie: „A afirma că Filarmonica este o orchestră lamentabilă, este o idioție! Și nu sînt chiar atît de idiot. A adopta o poziție critică față de situația vieții muzicale din Germania este dreptul cel mai strict al oricărei persoane care gîndește liber, cu atît mai mult al meu, care sînt produsul acestei situații.”

A gîndi LIBER, un mesaj peste timpuri...