De câteva zile, opinia publică europeană se teme că românii au băgat carnea calului troian în pastele franţuzeşti. De când a izbucnit scandalul, presa internaţională acordă o mare atenţie cailor din România, studiindu-le nutriţia, educaţia şi igiena. S-a scris, de pildă, că, date fiind interdicţiile de circulaţie pe drumurile naţionale, caii românilor nu mai umblă pe picioarele lor, ci tranşaţi în lăzi frigorifice. Alţii şi-au reamintit de pâlcurile de cai sălbăticiţi din pădurea Letea sau din Delta Dunării, hingheriţi de sătenii înfometaţi sau puşi pe afaceri cu abatoarele din zonă.
Deşi s-a dovedit că, până să ajungă în pachetul cu lasagna, caii au fost alergaţi prin toată Europa, până la pierderea identităţii naţionale, de un olandez acum în închisoare, scandalul a repus pe tapet problema gropii de prestigiu în care s-au scufundat românii la nivel european. Întreaga escrocherie s-a construit pornindu-se de la premisa că mulţi consideră că românii ar fi maeştri în călcatul cu copita-n lasagna. Intermediarii au cumpărat carnea de la abatoarele româneşti (descrise de presa europeană în culori sumbre, drept primitive şi dubioase, cu alte cuvinte, un loc unde e posibil orice scenariu horror) şi apoi au tot plimbat-o prin Europa s-o frăgezească, până i s-au scuturat toate etichetele şi a devenit de nerecunoscut. Apoi i-au făcut acte false şi au vândut-o cu un preţ de câteva ori mai mare. Un joc piramidal întemeiat pe foamea generală de câştig, o schemă Ponzi în care românii, cred unii, sunt experţi ca în orice problemă care implică foamea.
Scandalul cailor la pachet tinde să schimbe strategiile comerciale europene. Comisia Europeană a decis să îngrădească libera circulaţie a cărnii pe continent, cerându-le producătorilor să facă teste ADN exporturilor de carne. Este o decizie care, prin modul armonios în care amestecă rigoarea economică cu idiosincraziile culturale, pare să derive din marile sacrificii animaliere de pe marginea drumurilor din timpul crizei vacii nebune, din descăpăţânarea a milioane de păsări suspecte de gripă aviară sau din blocarea sutelor de mii de lalele olandeze la vama românească.
Nu vom afla niciodată cât de multă bună-credinţă se află în spatele intransigentelor tratamente aplicate economiilor emergente. Cert este că, deşi timpul şi investigaţiile nepărtinitoare par să ne facă dreptate, exporturile româneşti de carne roşie sunt în derivă.
Acest nou scandal a reaprins, fără legătură aparentă, ci poate doar metaforică, dezbaterea pe tema importului de forţă de muncă din România şi Bulgaria. În spatele acestor temeri, aceleaşi spaime: Dacă pachetele de lasagna conţin carne de cal, oare ce se află în forţa de muncă? Unii politicieni britanici au trasat cu doliu conturul dezastrului social care s-ar produce dacă s-ar da drept de muncă românilor şi bulgarilor. De asemenea, germanii au scuturat bine cartierele lăturalnice din Dortmund de toate felinarele roşii, descoperind, cum altfel? nu doar sub ce perdele cărămizii se ascunde o parte din forţa de muncă est-europeană, ci şi cât de bine e reprezentată România şi în lanţul comerţului cu carne umană.
Una dintre întrebările care se ridică este de ce au reacţionat autorităţile din România atât de împiedicat şi neconvingător. Nu s-au văzut decât chipurile congestionate ale oficialilor români cu respiraţia tăiată de noua lovitură în plexul solar. În primul rând, din cauza deficienţelor de comunicare, ambasadorul român la Londra având, pare-se, alte aptitudini decât cele lingvistice cu care a stârnit contrarietatea şi zâmbetele jurnaliştilor care-l intervievau.
În al doilea rând, oficialii şi-au tras, de la început, măştile mioritice pe figură, părând să fie complici ai lanţului de înşelătorii. Aveau figura unor oameni care cred că românii sunt suspecţii de serviciu şi că avocatul apărării este inutil. Sigur, e un semn de cumpătare să pui răul înainte, dar ei au făcut-o de parcă răul ar fi pentru ei a doua natură şi singura opţiune. Iar presa din România a servit cel mai bine interesele lanţului trofic comercial, acuzându-i pe producătorii românii din prima clipă că ar fi tartorii înşelătoriei, pe principiul, tot mai frecvent întâlnit, al prezumţiei de vinovăţie până la proba contrarie. Să fie de vină absenţa unei educaţii sentimentale care să ne permită analiza serioasă şi obiectivă a conflictelor intern? Sau poate că autocritica excesivă este considerată de unii drept semn de emancipare, de imparţialitate sau de maturitate?.. Oricum, este o reţetă masochistă care ne-a făcut subiect de primă pagină în timpul crizei politice din vară.
Doar un anotimp a trecut şi capetele politice au început iar să vorbească în contradictoriu, ameninţându-se reciproc cu descăpăţânarea. Cearta lor se aude de departe şi, venind de la capetele aceluiaşi trup, dă o neliniştitoare senzaţie de dublă personalitate. Nu se înţeleg pe banii europeni. Traian Băsescu revenea zilele trecute de la Bruxelles aducând în servietă cifrele bugetului european, un alt cal troian pe care fiecare îl umple cu propriile aşteptări, speranţe sau obsesii. El spunea că România a obţinut mai mult decât se aştepta în vreme ce Victor Ponta îl acuza că nu a negociat suficient şi că a obţinut un buget mai prost decât cel alocat pe ultimii şapte ani.
Preşedintele trebuie să-şi asume răspunderea şi pentru eşecul aderării la zona Schengen, şi pentru petele negre din dosarul MCV, şi pentru bugetul stabilit la Bruxelles, spune premierul, rupând pactul de colaborare, care fusese, de la bun început, secret, inutil şi ipocrit. Chiar şi motivele pentru a rupe prieteşugul par uşor ipocrite pentru că ştim că politicienii de toate culorile şi nuanţele şi-au dat mâna peste ţară pentru a bloca realizarea acelor obiective. Motivele sunt diverse: cu toţii vor să controleze justiţia sau banii europeni, dar dubla personalitate nu a ajutat pe nimeni să lege un şiret, nemite să ia o decizie! Se ştia că România nu e pregătită de aderarea la zona Schengen şi că e spre binele ei să mai aştepte. Cu toate acestea, de doi ani, pentru a-şi cultiva imaginea de om gata de sacrificii personale, preşedintele se tot pune chezaş că România va adera fără doar şi poate. În caz contrar, îşi va da demisia.
De asemenea, reproşurile conţinute în dosarul MCV sunt rodul necooperării puterilor statului în rezolvarea unor restanţe vechi de când cu aderarea europeană, de fapt, din totdeauna. În acest dosar este cuprinsă şi istoria războiului dintre cele trei puteri ale statului, conflict în care stegari pe caii cei mari sunt preşedintele şi premierul. Arma letală este justiţia, de aceea se tot discută despre condiţiile de anulare a imunităţii parlamentare sau despre structura Consiliului Superior al Magistraturii sau a Curţii Constiţutionale pe care fiecare putere ar vrea să le modeleze după chipul şi asemănarea sa. Aşa se face că şi acum, la peste şase ani de la aderare, justiţia este în continuare oarbă şi-şi împrumută sabia oricui, la putere să fie.
Ipocrizia cea mai mare este însă invocarea banilor europeni, câtă vreme România a fost impermeabilă la aceşti bani, cheltuind sub 10%. Corupţia şi prostia care ne-au plasat pe locul întâi în topul ilegalităţilor pe bani europeni ne obligă acum să returnăm o parte din aceşti bani. Mulţi dintre puţinii bani cheltuiţi au fost deturnaţi în beneficiul clienţilor de partid sau pentru a finanţa campaniile electorale de anul trecut. Elena Udrea cum ar mai fi putut inaugura investiţii europene cerşind deopotrivă, voturi în contul acestora?
În anul acesta, România ar mai putea accesa vreo 20 de miliarde de euro, dacă ar avea un singur cap, mai limpede şi mai aerisit, şi mai multe mâini. Premierul spune că banii europeni sunt prioritatea zero a guvernului. Au trecut însă două luni şi absorbţia a fost zero. Şi poate că au dreptate cei care nu-şi mai fac mari speranţe de vreme ce pentru guvern altele sunt priorităţile aflate pe primul loc.
