După o deschidere cu un film plictisitor, bombastic şi lipsit de un fir epic plauzibil, primele producţii din programul principal al Berlinalei au compensat acest start nefericit cu noua creaţie a regizorului chinez, Wong Kar Wei, „Marele maestru”.
Filmul polonez intitulat „În numele...”, realizat de Małgośka Szumowska, aruncă o privire asupra societăţii post-comuniste actuale, debusolate şi a extinderii ipocriziei instituţionalizate de către o biserică catolică osificată în dogme. Pe de o parte, aceste dogme nu permit nicio abatere de la anumite principii, pe de altă parte cultivă ipocrizia, duplicitatea şi minciuna. În centrul filmului se află un preot tînăr care şi-a descoperit vocaţia la 21 de ani. Convertirea, însă, nu-i aduce mîntuirea sperată, ci îi sporeşte dilemele de conştiinţă în momentul cînd îşi asumă homosexualitatea şi acceptă o relaţie cu un bărbat.
Tot despre sexualitate a fost vorba şi în filmul austriac al lui Ulrich Seidl, „Paradis: speranţă” (ultimul din trilogia „Paradis”). Un grup de fete şi băieţi minori, care suferă de obezitate, sunt cazaţi într-o tabară specială pentru a participa la un program de dietă bazat, între altele, pe exerciţii fizice stupide. În acest univers care prezintă anumite asemănări cu o societate închistată, dominată de făţărnicie şi o falsă morală, protagoniştii minori imită reflexele comportamentale negative ale adulţilor, pe care le-au interiorizat deja. Tabăra devine o oglindă fidelă a acestei societăţi în care antrenorul autoritar are trăsăturile unui proxenet, medicul cele ale unui obsedat sexual, iar profesoara de sport are gesturile unei gardiene din lagărele de concentrare.
O imagine derutantă a unei societăţi postcomuniste, aflată într-un delir de hedonism care frizează absurdul, propune Fredrik Bond în filmul său de debut, „Moartea necesară a lui Charlie”. Această producţie americană transformă în situaţii hiperbolizate toate experienţele negative pe care le are un străin cînd vine singur la Bucureşti, fără să ştie ceva despre România actuală, trezindu-se undeva catapultat în „estul sălbatic”.
După moartea mamei sale, personajul principal, Charlie, zboară la Bucureşti, cunoscînd în avion un personaj dubios (Ion Caramitru). Deja-n aeroport e confruntat cu poliţişti nepoliticoşi şi agresivi, cu mafia taximetriştilor, apoi cunoaşte traficul infernal, viaţa de noapte populată de piţipoance, corupţia generalizată, drogurile, destrăbălarea decadentă din cluburile de noapte, controlate de criminali fără scrupule, un centru vechi degradat şi dominat de mafioţi şi infractori brutali. Se îndrăgosteşte de fiica bărbatului din avion care moare în timpul cursei. Fata este nevasta unuia dintre boşii unei reţele de mafioţi. În cele din urmă, această afecţiune îl va costa viaţa pe Charlie.
Dacă acest film american operează cu exagerarea unor clişee împrumutate din lumea post-comunistă, prost digerate, producţia regizorului rus Boris Hlebnikov, „O viaţă lungă şi fericită”, oferă un fragment dintr-o realitate foarte asemănătoare cu cea românească. Însă aici, o situaţie autentică, ficţionalizată în limitele credibilului, nu este înghiţită de exagerările unui cineast şocat. Hlebnikov creionează confruntarea unor ţărani cu o reţea a oligarhilor care vrea să le acapareze terenurile reunite într-o cooperativă.
O temă oarecum asemănătoare este abordată şi în filmul american al lui Gus Van Sant, „Promised Land”. Aici un concern vrea să pună mîna pe terenurile unor fermieri. Prin false ademeniri şi ameninţări aceştia urmau să fie lămuriţi de către un agent carierist (Matt Damon) să-şi vîndă terenurile sub care se află zăcăminte de gaze. În stilul deznodămîntului pozitiv de tip hollywoodian, agentul egoist se transformă în final într-un ecologist altruist şi adversar declarat al celor care au mizat pe ajutorul său.
Prin filmul regizorului turco-german, Thomas Arslan, Berlinala şi-a propus să abordeze şi tema vestului sălbatic, printr-o naraţiune împachetată într-un soi de anti-western, lipsit de stereotipurile romantice ale genului. Dintr-un grup de germani care, la sfîrşitul secolului al 19-lea, intenţionează să ajungă undeva în Canada, doar o femeie (Nina Hoss) supravieţuieşte. Comicul involuntar al unor nenorociri care se abat asupra căutătorilor de aur face din acest anti-western şi un anti-film, un film de duzină, care n-ar fi avut ce căuta în programul unui festival.
