Recunosc – sunt nu doar un admirator pasionat, dar și un bun cunoscător al creației lui Vîsoțki.
Spre deosebire de majoritatea celor din generația mea și din generațiile mai în vârstă, îl cunosc nu doar pe Vîsoțki – Jeglov, sau pe Vîsoțki – autorul celebrei „Na bolișom Karetnom”.
Când ajungi să-i citești versurile mai puțin cunoscute, îți dai seama că a fost un poet de talia lui Esenin dacă nu cumva unul mai mare.
Îmi pare rău că și astăzi este exploatată doar imaginea de bard și cea de actor ale lui Vladimir Semionovici, și atât de puțin se vorbește despre Vîsoțki – poetul. A avut cultul limbii ruse, o cunoștea și o savura, reușea să împletească organic arhaisme cu neologisme.
Știa să spună lucrurile clar, ușor de înțeles, ambalându-le în metafore elegante. Sarcastic, dar fără să jignească, rebel, dar nu revoluționar.
A trăit intens și asta o simți în fiecare rând scris de el. Avea harul de a trece prin propriile trăiri experiențe de viață străine, ceea ce conferă o credibilitate aparte creațiilor sale, ca actor și ca poet.
A fost un geniu, și astea nu sunt cuvinte pompoase din cele care se spun de obicei la jubilee. A reușit să devină idol pentru mai multe generații nu datorită promovării, ci în ciuda lipsei acesteia și a tuturor obstacolelor care i-au fost puse în cale de regim.
Dar, probabil dacă s-ar fi născut într-o țară mai normală sau în alte vremuri, nu ar fi devenit acel Vîsoțki pe care îl cunoaștem cu toții. Rusia a știut întotdeauna să-și bată joc de marile sale personalități în timpul vieții pentru că apoi să le venereze după moarte.
Din păcate, Vîsoțki nu a fost o excepție. Dar, măcar azi ar trebui să fie inclus în manualele de literatură rusă și să-i fie studiată opera de pe băncile școlii, de rând cu clasicii. Ăsta este îndemnul meu și spre cei de vârsta mea – să înceapă să-l citească pe Vîsoțki, nu doar să-l asculte și să-l privească.
