Linkuri accesibilitate

„Avem cultură naţională. Nu cred că avem o strategie de promovare a culturii naţionale”


Moldova - Emilian Galaicu-Paun, writer, editor, RFE/RL freelancer, Chisinau, 16Jan2013
Moldova - Emilian Galaicu-Paun, writer, editor, RFE/RL freelancer, Chisinau, 16Jan2013

Scriitorul Em.Galaicu-Păun în dialog cu Vasile Botnaru.


Europa Liberă: Am în faţă diploma pe care dumneata ai luat-o cu ocazia Zilei Culturii Naţionale. Scrie în această diplomă: „Se decernează domnului Emilian Galaicu-Păun pentru contribuţia deosebită în dezvoltarea literaturii, Premiul Ministerului Culturii în domeniul literaturii „Constantin Stere”. Semnat – Boris Focşa, ministrul Culturii. Vreau să te întreb, cu această ocazie, te simţi deja urcat pe soclu, îi dezlocuieşti pe păşuniştii care nu vă lăsau să ieşiţi în faţă?

Emilian Galaicu-Păun: „Eu cred că lucrurile se întâmplă demult în sensul reaşezării valorilor literaturii şi culturii naţionale, în general. Nu mai poate nimeni să îl ţină pe cineva la index, pentru că acolo, de exemplu, unde există o valoare certă – şi aicea mă refer la o întreagă generaţie care s-a afirmat în ultimele două decenii – este foarte greu să o marginalizezi. Sigur că statul până acum s-a uitat mai degrabă cu drag spre generaţiile premergătoare, în mod special, spre păşunişti. Şi mă miră foarte tare lucrul acesta pentru că statul trebuie să fie cumva proiectat şi în viitor. Or, noi am avut senzaţia, foarte mulţi ani de zile, că mergem cu spatele înainte.”

Europa Liberă: Dar totuşi decisiv este factorul educaţiei, al instituţiilor universitare şi preuniversitare. Cadrele didactice, dacă au simţul şi reflexele pentru ca să perceapă, să asimileze fenomenul literar modern, statul nu se poate opune.

Emilian Galaicu-Păun: „Vreau să amintesc că deja de cel puţin 5-6 ani există în manualele de literatură română contemporană un capitol dedicat fenomenului postmodern. Era ilustrat în manuale la început de Cărtărescu şi subsemnatul. Mai încoace a intrat şi Nicolae Leahu în aceste manuale, şi alte câteva nume. Cred că este un prim pas spre normalizarea perceperii fenomenului literar. Pentru că nu putem să studiem la şcoală o literatură şi să ne oprim undeva prin anii ’60-’70. Mă bucur foarte tare să constat un interes viu al cadrelor tinere din şcoli. Şi nu neapărat la Chişinău. Există o foarte vie tendinţă de a prinde valorile care sunt la zi. Foarte mulţi tineri profesori au antene pentru acest gen de literatură. Este adevărat că manualele sunt tot timpul restanţiere cu un deceniu-două. Dar, probabil, că se poate constata o mutare a accentului de pe munca cu manualul pe munca profesorului.”

Europa Liberă: Revenind la Ziua Culturii Naţionale sau Ziua Naţională a Culturii, toată lumea înţelege acelaşi lucru, atunci când rosteşte sintagma? „Toată lumea” însemnând mediul birocraţilor din cultură, mediul producătorilor de cultură sau mediul consumatorilor de cultură, de dragul cărora există, de fapt.

Emilian Galaicu-Păun: „Din păcate, nu există „de dragul” consumatorilor de cultură. Pentru că deocamdată statul mai degrabă şi-a mai pus o vitrină strălucitoare pe care vrea să o împodobească cu nişte valori, cel puţin, credibile. În acest sens, eu mă bucură foarte tare că, alături de mine, a luat Premiul pentru Literatură Vasile Romanciuc, un om pe care îl preţuiesc foarte tare şi un scriitor adevărat, în toată puterea cuvântului. Dar acelaşi stat a făcut foarte puţin, ca să nu zic aproape nimica, atunci când invitatul de onoare al Salonului de Literatură de la Bucureşti, din noiembrie 2012, a fost chiar Republica Moldova. Ei bine, standul Republicii Moldova a arătat ca dracul, probabil, cel mai insipid, cel mai neatractiv stand. La fel, şi programul cultural a fost aproape inexistent: 2-3 lansări cu nişte spaţii între aceste lansări de ore întregi în care iarăşi nu se întâmpla nimic. Deci statul, ca şi cum a bifat o prezenţă undeva, într-un târg de carte din străinătate, pentru că aceasta este concepţia statului, inclusiv literatura română de peste Prut, ca şi cum este în străinătate. Şi cu aceasta basta. Pe de altă parte, cei care consumă cultura, probabil, au, cum zic francezii, un alt approche, o altă apropiere de acest fenomen. Aceşti oameni se regăsesc mai degrabă în librării, în teatre, să zicem, în muzee, mai puţin probabil în săli de concert, nu cred că au nevoie neapărat de o zi a culturii. Pe de altă parte, este bine să existe un astfel de punct forte în calendarul anului, pentru că, cel puţin, politicienii îşi mai aduc aminte că există o pătură întreagă care deseori, în ciuda statului sau în pofida condiţiilor mizerabile în care există, totuşi îşi aduc contribuţia la propăşirea limbii, literaturii etc., etc.”

Europa Liberă: Dar cultura naţională trebuie să fie una de masă, cea care s-a produs şi la luminiţele din sat, şi la cluburile cu discoteci, şi cu proiecţii de filme? Sau cultura naţională înseamnă nişte vârfuri care dau etaloane?

Emilian Galaicu-Păun: „Cultura mai degrabă are o structură piramidală. Trebuie să existe neapărat o bază foarte mare. Şi aici o văd mai degrabă conjugată cu educaţia pentru că există foarte multe lucruri în comun, educaţia fiind cea care, să zicem, dezvoltă simţul frumosului. Pe de altă parte, cultura presupune şi nişte ierarhii foarte stricte care, bineînţeles, că se reaşează cu timpul. Dar oricum o structură ierarhică în care există vârfuri, există în toate domeniile, bineînţeles, şi există un producător de cultură mediu. Nu pot să existe doar vârfuri, nu pot să existe, să zicem, doar Ion Barbu, doar Arghezi, doar Eminescu în orice cultură. Pentru că atunci nu ar mai comunica cu masele largi. Cel puţin, în jurul unor figuri importante ar trebui să graviteze nişte intelectuali de marcă, oameni citiţi, oameni echilibraţi care să infuzeze cultură, inclusiv în discursul politic. Un discurs politic fără o această infuzie de cultură are ceva de propagandă, are ceva de mucava.”

Europa Liberă: Totuşi definiţia pentru cultura naţională cum aţi formula-o dumneavoastră? Ce înseamnă cultura naţională?

Emilian Galaicu-Păun: „În primul rând, trebuie să spunem exact ce fel de cultură naţională: românească, rusească, chineză, coreeană etc., etc.”

Europa Liberă: Vorbim despre cultura naţională a Moldovei care foarte multă vreme, deja decenii, însemna cultură patriotică, în primul rând, cultură care să contribuie la renaşterea naţională. Mai este valabilă această definiţie?

Emilian Galaicu-Păun: „Cred că nici atunci această definiţie nu acoperea exact actul de cultură. Dimpotrivă, această definiţie îngloba doar o tendinţă, nu cea mai fertilă, pentru că, dacă ridicăm acum şi ne uităm la textele produse pe bandă rulantă de paşoptişti şi de păşuniştii din anii ’90, vedem că ele nu rezistă din punct de vedere literar. Pe de altă parte, ceea ce înţeleg eu prin cultură naţională este acele texte, acele opere care depăşesc cadrul strict statal, care nu se înscriu foarte bine doar între Prut şi Nistru şi devin acte de cultură pentru întreg spaţiul de limbă română, dacă e vorba de literatură; pentru întreg spaţiul de exprimare grafic, să zicem, modern, dacă e vorba de pictură sau de teatru. Pentru mine cultura naţională este alcătuită, de exemplu, din teatrul „Eugene Ionesco” care nu poate fi circumscris doar Republicii Moldova. Este un teatru de anvergură românească, dacă nu europeană.”

Europa Liberă: La fel cum Doga nu poate fi oprit în frontierele Moldovei.

Emilian Galaicu-Păun: „Da.”

Europa Liberă: Deci avem suficiente repere ca să avem şi cultură naţională?

Emilian Galaicu-Păun: „Avem multe repere. Avem cultură naţională. Nu cred că avem o strategie de promovare a culturii naţionale. Şi cred că statul parazitează la ora actuală pe imaginea unor creatori foarte importanţi care sunt foarte cunoscuţi în afară. Şi care, de fapt, s-au afirmat pe cont propriu, statul acum culegând roadele, după ce de multe ori a împiedicat aceşti creatori să se afirme.”
Previous Next

XS
SM
MD
LG