După moartea lui Stalin, în 1953, regimul de la Bucureşti a încercat să-şi creeze o nouă imagine. Mai ales în exterior. În acest scop, propaganda avea sarcina să găsească modalităţi de influenţare şi manipulare, avînd ca ţintă principală emigraţia română din Occident. Exilaţii urmau să fie convinşi că atmosfera şi situaţia economică din ţară sunt bune, iar cei care doresc să se reîntoarcă vor avea toate condiţiile necesare unui trai decent.
La sfîrşitul anului 1955, se înfiinţează Comitetul pentru repatriere şi, în paralel, publicaţia „Glasul Patriei‟. Redacţia gazetei s-a aflat în Berlinul răsăritean. Din capitala est-germană ziarul se putea trimite mai uşor destinatarilor din vest care, practic, îl primeau gratuit.
Gazeta încerca să simuleze un soi de relaxare politică, fără să reuşească, însă, să se desprindă de limitele ideologice impuse de aparatul stalinist de propagandă, al cărui produs era. Nu se cunoaşte nici gradul de intoxicare a exilului şi nici numărul persoanelor repatriate. Scriitorul şi omul de teatru german, Stefan Heinz (alias Hans Kehrer), care fusese cooptat în Comitetul de repatriere, apreciază în memoriile sale (apărute în 2003) că cel puţin 3000 de etnici germani s-ar fi întors atunci în România (cf. Stefan Heinz-Kehrer, Im Zangengriff der Zeiten. Ein langes Leben – in kurzen Geschichten/O viaţă în anecdote, Bucureşti, 2003, p. 328. A se vedea şi: „Raport [de] activitate în cadrul Comitetului Romîn pentru repatriere“, 14 martie 1957, ACNSAS, R 292332, f. 23.)
Printre redactorii şi colaboratorii ai gazetei se aflau de la bun început numeroşi colaboratori ai Securităţii care aveau de îndeplinit sarcini speciale de ordin informativ şi operativ. Unul dintre ei fusese şi poetul proletcultist, Franz Johannes Bulhardt (alias “Virgil Ionescu” şi “Bărbulescu” – cf. ACNSAS, R 19876 şi R 285952, vol. 1, 2, 3).
În calitate de colaboratori sunt cooptate alte cîteva nume sonore din rîndurile unor foşti deţinuţi politici – eliberaţi în 1964 din detenţie. Un rol de seamă au jucat în acest context persoane care au activat în cadrul unor organizaţii de extremă dreapta, ca, de pildă, autorul unor imnuri legionare, Radu Gyr (semnîndu-şi textele uneori cu pseudonimele Ioachim Puşcaşu respectiv Radu Miroslav) sau teoreticianul fundamentalist al „statului etnocratic”, Nichifor Crainic.
Ana Selejan a selectat cîteva exemple revelatoare din textele publicate de aceştia, subliniind şi gradul ridicat de docilitate faţă de pretenţiile celor care impuneau linia de bătaie a revistei. (Aceasta îşi mută redacţia, în 1965, la Bucureşti, unde sub numele de „Glasul Patriei‟ apare pînă-n 1972, cînd este transformată în „Tribuna României‟, al cărei redactor şef devine scriitorul protocronist Paul Anghel, fiind urmat în această funcţie, între anii 1974 şi 1990, de Petre Ghelmez).
Cît de importantă era gazeta „Glasul Patriei‟ în ochii Securităţii, o dovedeşte, între altele, un volum editat pentru uz intern, în 1967. Volumul cuprinde o selecţie de articole apărute de-a lungul anilor, în care foşti deţinuţi politici se autodepăşesc prin „demascarea” auto-critică a propriului lor trecut şi prin osanale aduse regimului.
