Linkuri accesibilitate

Povești pentru cei mari și alte istorii...


Natalia Morari și Nicoleta Esinencu, în studioul Europei Libere de la Chișinău
Natalia Morari și Nicoleta Esinencu, în studioul Europei Libere de la Chișinău

Un bilanț 2012 cu Natalia Morari și Nicoleta Esinencu, invitatele lui Vasile Botnaru la „Punct și de la Capăt”.


Astăzi, în continuarea serialului nostru de rememorare a evenimentelor din anul 2012, vă propun să căutăm răspunsul la o întrebarea mai generală: cine a învins, în cele din urmă, Scufiţa Roşie ori Lupul, Gogoaşa sau Vulpea cea şireată? Adică forţele binelui sau forţele răului, ale „ducă-se pe pustiu-lui”? Veţi zice că e de la sine înţeles, pentru că toată lumea este bine intenţionată, prin urmare, răul este în minoritate, este strâns la colţ. Viaţa însă bate filmul, mai ales desenul animat. Ne-am convins cu toţii, şi pe parcursul anului 2012. Dar nu voi lungi vorba şi am să-i las pe musafirii mei să-şi spună părerile. Aşadar, în studioul de la Chişinău al Europei Libere se află jurnalista Natalia Morari şi scriitoarea Nicoleta Esinencu.

Europa Liberă: Suntem în sărbători de iarnă şi obişnuiţi cu poveşti, cel puţin, din copilărie, dacă nu şi cu acestea moderne, ecranizate. Forţele binelui înving întotdeauna forţele răului: Scufiţa Roşie e răzbunată, Avatarul învinge.

Natalia Morari: „Aceasta în poveşti pentru cei mici.”

Europa Liberă: Da. Dar se prezumă că şi în poveştile pentru cei mari
binele este învingător. Cea mai recentă dovadă este că nu ni s-a întâmplat nimic în 12 decembrie sau 21 decembrie, alinierea planetelor a fost fără consecinţe imediate.

Şi aceasta îmi permite să pun întrebarea, dacă vreţi de o manieră mai generală: a învins în 2012 binele sau răul, judecând după reperele pe care le mai ţine minte, probabil, toată lumea? Dacă e nevoie, putem să le trecem în revistă, de la coadă spre început, de exemplu, respingerea doamnei Galina Bostan de către Parlament sau ne ducem la meciul Cristina Cojocaru vs Anatol Donciu (convenţional vorbind), sau, dacă vreţi, intrarea PCRM-ului, întruchiparea „răului” într-o fază de dezagregare sau, cel puţin, într-o nouă criză şi multe, multe alte evenimente. Sau să ne ducem spre evenimentul cel mai relevant al anului: alegerea preşedintelui Nicolae Timofti care este întruchiparea „binelui” pentru multă lume şi pentru că ne-a scos dintr-o profundă criză politică etc. Să-mi spuneţi dacă pentru dumneavoastră 2012 este povestea cu un final bun sau nu. Nicoleta, dumneata, dramaturgul, ce zici?


Nicoleta Esinencu: „În primul rând, cred că trebuie să încercăm să găsim cum poziţionăm care e binele şi care e răul.”

Europa Liberă: Cu definiţia aceasta ne înglodăm rău de tot...

Nicoleta Esinencu: „Cu definiţia da, era fain cumva în discursul tău binele în ghilimele şi răul în ghilimele”.

Europa Liberă: L-am pus între ghilimele pentru că este ca şi cum recunoscut de toată lumea. Este etalonul de bine şi etalonul de rău, în percepţia publică, doar în sensul acesta.

Nicoleta Esinencu: „Din start cred că aşa şi este, acest etalon în care vom pune Alianţa ca „binele” şi Partidul Comunist ca „răul”, pentru că majoritatea [astfel] califică această situaţie astăzi. Eu cred că este din start greşi, în primul rând, dacă e să ne uităm la interzicerea simbolurilor comuniste şi la atitudinea Alianţei pentru opoziţie şi cumva metodele cu care s-a lucrat...”

Natalia Morari: „Închiderea „NIT”-ului.”

Nicoleta Esinencu: „Închiderea „NIT”-ului etc. Atunci pretinsa democraţie nu prea a învins.”

Europa Liberă: Aceasta înseamnă că binele nu are voie să folosească metode mai neortodoxe, ca să zic aşa?

Nicoleta Esinencu: „Ba da, într-o ţară ortodoxă... Nu ştiu. Cred că oricum nu putem să vorbim despre politică în genere ca bine, din start. Pentru că metodele cu care se operează şi lucrurile care se întâmplă, oamenii odată ajunşi la putere, promisiunile care se fac... este una. Şi societatea, şi mizeria în care trăieşte lumea este cu totul altceva.”

Europa Liberă: Şi atunci poveştile acestea despre binele pe care ni-l fac politicienii cine le inventează, Natalia?

Natalia Morari: „Eu cred că noi, în primul rând. Pentru că noi totdeauna vream să sperăm şi să credem că va veni cineva şi ne va rezolva toate problemele. E foarte greu să faci de unul singur. E foarte greu să spui că, de fapt, eu sunt de vină că ţara în care eu trăiesc nu e chiar acea ţară în
care vreau să trăiesc; ograda în care eu revin, în fiecare seară după serviciu, nu e curăţată nu pentru că eu sunt atât de leneş şi, pur şi simplu, îmi bag piciorul în tot ce se întâmplă în jur şi nu vreau să iau lopata în mână şi să facă ordine, eu aştept ca Dorin Chirtoacă să vină şi să facă...

Eu cred că noi inventăm acest bine, ca să ne fie mai uşor cumva să ne explicăm de ce trăim atât de rău. Pentru că ar trebui să existe acest bine, ar trebui să apară o forţă care va veni la putere, care îi va învinge pe toţi proştii şi ticăloşii şi ea va fi mai bună. Aşa ne este mai uşor să explicăm eşecurile proprii. Dar aici sunt perfect de acord cu Nicoleta, e cam ciudat să vorbim despre binele în politică, cel puţin, în politica din ţara noastră, în ultimii 20 de ani. Eu nu cred că, în genere, în politică nu poţi vorbi despre bine, pentru că în alte ţări, cu democraţii mai dezvoltate, într-adevăr există noţiunea de a răspunde pentru propriile promisiuni, de a pleca de pe scena politică, în urma institutului de demisie de onoare, în cazul în care ai minţit deschis, public. Aşa ceva există.”

Europa Liberă: Iată ministrul de externe a dat un asemenea exemplu.

Nicoleta Esinencu: „Aceasta e altă poveste.”

Natalia Morari: „Aceasta e altă poveste, tot pentru cei mari. Bineînţeles, dacă, cel puţin, nu spunea după aceasta deschis că îi mulţumeşte prim-ministrului Vlad Filat pentru faptul că nu i-a acceptat demisia, poate cineva mai credea în această poveste. După...”

Europa Liberă: Bine, dar, dacă s-ar fi prefăcut că plouă şi ar fi uitat promisiunea să-şi dea demisia, noi i-am fi reproşat exact acest lucru, că nici măcar nu şi-a amintit.

Natalia Morari: „Da, exact. Cu ministrul Leancă situaţia a fost destul de complicată. A ajuns într-o capcană. Dacă nu-şi depunea demisia, era criticat dur pentru faptul că nu-şi respectă promisiunea dată. A depus-o – toată lumea l-a acuzat de...”

Europa Liberă: Fariseism.

Natalia Morari: „Da, de spectacol înscenat. Oricum e complicat. Binele aici nu există. Pentru mine linia roşie a fost în acest an, nu ştiu, un nivel de cinism total din partea politicului nostru. Pentru că atunci când se spune: „Iată opoziţia, comuniştii sunt cei răi, cei din Alianţă sunt cei buni”, dacă ne uităm cine a respins candidatura doamnei Bostan, cine a procedat aşa cum a procedat cu Cristina Cojocaru, cine a închis televiziunea, cu toate că aceasta nu era televiziune, era...”

Europa Liberă: Otdel propagandî.

Natalia Morari: „Da, da, exact. Cine a interzis secera şi ciocanul, nu pentru că într-adevăr vroiau să pună punct în istoria sovietizării societăţii noastre, dar pentru că trebuia nimicit oponentul. Au fost nu cei din opoziţie, au fost cei care se numesc astăzi democraţi, din păcate.”

Europa Liberă: Dar, Nicoleta ne-a propus să definim, mai întâi, binele şi răul. Şi atunci la nivel personal – unde spui dumneata că aşteptăm Chirtoacă să vină să dea cu lopata în faţa blocului – oamenii au noţiunea de bine? Frontiera, linia de demarcare între bine şi rău o trag în funcţie de ce le propune televizorul, politicul sau au totuşi propria noţiunea de bine, la care a propos apelează biserica? Şi vom vorbi despre anul 2012, sub aspectul acestei bătălii între binele văzut de biserică şi binele văzut de politicieni.

Natalia Morari: „Da, şi în această poveste biserica n-a fost deloc acel bine care ar trebui să fie.”

Europa Liberă: Dar oamenii personal, fiecare credeţi că au noţiunea de bine?

Natalia Morari: „Aceasta depinde de fiecare personal, de educaţie, de familie, de cercul de oameni cu care comunică. Da, există această diferenţă.”

Europa Liberă: Natalia, dar cum să trăieşti în aşa o lume? Ştim de la fizica pentru clasa a 5-a, cel puţin, aşa învăţam eu, că undeva există etalonul de metru sau etalonul de kilogram pus sub un clopote de sticlă. Şi acolo toată lumea recunoaşte că uite acesta e kilogramul, el trebuie să aibă aşa o greutate sau metrul trebuie să aibă atâţia milimetri şi centimetri. Nicoleta, cum să trăieşti într-aşa o lume în care e atât de relativizat binele şi răul?

Nicoleta Esinencu: „Foarte bună întrebare. Noi ne întrebăm în fiecare zi cum să trăieşti în această lume... De fapt, oamenii cred în poveşti şi le place să creadă în poveşti. Şi îşi construiesc singuri poveştile şi miturile lor în care se simt confortabil.

Din alt punct de vedere, în afară de poveştile pe care le construieşte societatea şi poporul, mai sunt poveştile pe care le construiesc aceşti numiţi politicieni sau să zicem PR managerii politicienilor în care oamenii tot cred. Cumva responsabilitatea la nivel personal nu există sub nicio formă. Din alt punct de vedere, ai putea să-i înţelegi pe oameni pentru că cred că cumva, mai ales, generaţia în vârstă a ajuns la un nivel de disperare totală în ţară – în care nu contează această lungă, grea perioadă de Uniune Sovietică în care aceşti oameni au muncit – astăzi s-au pomenit că nu mai au ce mânca şi nu au cu ce să-şi plătească elementar factura. Noi vorbim despre o realitate în care trăiesc părinţii noştri. Şi dacă noi n-am fi şi n-am putea să-i ajutăm, nici nu pot să-mi imaginez cum ar trăi părinţii noştri astăzi. Acestea sunt, de fapt, realităţile care sunt foarte departe de poveştile pe care le vedem în fiecare zi.”

Natalia Morari: „Despre ce modele şi etaloane putem vorbi într-o ţară atât de mică, încât îţi pare că faci un pas în dreapta sau în stânga şi deja i-ai văzut pe toţi, de la nord până la sud şi de la est la vest.”

Europa Liberă: Dar e cu atât mai simplu să convenim: domnule, roşu e roşu, albul e alb.

Natalia Morari: „Da, exact. Îi cunoşti pe toţi, ştii ce e negru, ştii ce e alb. Şi iată îţi cunoşti, de exemplu, un vecin, doctor habilitat, care toată viaţa a studiat, a stat în bibliotecă, a învăţat, a susţinut teza, un om cu carte şi
acum este nevoit... chiar dacă predă la universitate, are un salariu de râs sau poate după serviciu stă undeva la piaţă pentru că eu personal cunosc astfel de cazuri.

În acelaşi timp, un alt vecin de al tău sau poate nu vecin, dar cunoscut de la sat, de unde vii, care întotdeauna, cel puţin, n-a procedat cel mai corect, se mai vorbea că fura, se mai vorbea că utiliza tot felul de scheme pentru a atrage un kilogram de cartofi din colhoz, omul acesta acuma a ajuns deputat care apare aproape zilnic la televizor şi vorbeşte despre democraţie, despre faptul că noi trebuie să-i punem pe hoţi la dubă.

Şi lumea, care îi priveşte, îi ascultă şi îşi dă foarte bine seama cine sunt oamenii aceştia, de unde se trag, cum şi-au făcut afacerea, pentru că într-adevăr într-o ţară atât de mică noi ne cunoaştem aproape toţi. Aici începi să crezi că aşa e în ţara aceasta: „Неприлично быть приличным”, aşa este o expresie. Şi mai este o altă expresie că „Любой приличный человек не должен позволить себе вляпаться в политику”. Iată trecem prin o astfel de perioadă, cred eu.”

Nicoleta Esinencu: „Şi în acelaşi timp, avem cred că toţi amnezie cumva. Nu ţinem minte deloc ce a fost ieri, ce a fost alaltăieri. N-au fost cred că niciodată cazuri de penalizare cumva a politicienilor. Sau în anumite situaţii în care lumea şi-ar manifesta atitudinea contra acestor situaţii. Vom reveni la aceste poveşti cu binele şi răul. Lumea cred că îşi creează alte poveşti, atunci când aceste situaţii se întâmplă şi nimeni nu mai ţine minte cum au votat deputaţii Alianţei, cred că tot în 2012, nu mai ţin minte nici eu exact, arătând buletinele de vot înspre camerele de filmat.”

Natalia Morari: „Aceasta a fost pe 16 decembrie 2011, cu toate că ştiau foarte bine că e interzis.”

Europa Liberă: Dar erau bine intenţionaţi.

Nicoleta Esinencu: „Da, erau foarte bine intenţionaţi. Cred că este cel mai penibil ce poate să facă un politician.”

Europa Liberă: Mă întorc la definiţia binelui. Uitaţi-vă, vorbim despre politicieni, deşi e îndoielnic acest etalon de bine sau de rău. Pentru 2012, dacă eu aş alege un eveniment relevant, în sensul bătăliei dintre bine şi rău, m-am gândit la scandalul în jurul deputatului cu experienţă care şi-a revendicat o recompensă pentru binele pe care l-a făcut independenţei. Ştiţi despre cine este vorba. Formal...

Natalia Morari: „Pintilie Sandulache.”

Europa Liberă: Formal a zis că, de fapt, e un venit ratat, un profit ratat. Dar în interviuri a spus foarte clar: el se simte în drept să revendice statului o recompensă pentru că a votat independenţa. Şi
Vasile Botnaru, realizatorul și moderatorul dezbaterii
Vasile Botnaru, realizatorul și moderatorul dezbaterii
mulţi politicieni, deputaţi, foşti, actuali, de fapt, în termenii aceştia gândesc: lor li se cuvine pentru că ei fac un bine ab initio poporului. Şi li se cuvin, începând de la maşinile mai bune, salarii mai bune, condiţii mai bune de lucru.

Uite, din banii contribuabililor vor repara Parlamentul, fără ca să spună cine este de vină pentru că au dat foc la Parlament. Iată un bine îndoielnic. Ne ducem spre acel aprilie 2009, până astăzi nu ştim, de fapt, acesta a fost un bine sau un rău sau a fost un mix între bine şi rău. Au dat foc la Parlament, dar de aici au crescut un Phoenix atât de bun pentru toată lumea. Nicoleta Esinencu, dumneata, în termeni scriitoriceşti, dă-mi, te rog, instrucţiuni pentru anul 2013, ghinionist pentru unii sau, dimpotrivă, norocos pentru alţii. Cum să procedez eu, ca să nu dau în bară (ceea ce văd eu la televizor, în viaţă, la scara în care stau), să deosebesc binele de rău?


Nicoleta Esinencu: „Adică ar trebui să scriu acuma o poveste pe care să o asculte lumea şi să creadă?”

Europa Liberă: Nu sau instrucţiuni ca la fierul de călcat: bagi în priză.

Nicoleta Esinencu: „Va fi o poveste.”

Europa Liberă: Apeşi pe butonul acesta.

Nicoleta Esinencu: „Va fi o poveste pentru că nu există soluţii în această situaţie. Şi nu trebuie să fim naivi că anul 2013 sau 2014 sau 2000 nu ştiu care va schimba lucrurile aşa, de la sine, pentru că lucrurile
se schimbă de la sine. În primul rând, cred că vom reveni la aceleaşi probleme, la familie, la educaţie, la responsabilitatea noastră în societate şi la acceptare, pentru că aceşti politicieni, care ies în fiecare zi la televizor, fac parte din acest popor şi sunt cumva caracteristici pentru acest popor. Atâta timp cât nu avem studii bune, atâta timp cât nu avem educaţie în familie, atâta timp cât biserica ne dictează politica, lucrurile nu se vor schimba. Şi instrucţiuni nu ar exista decât simplu, fiecare la nivel personal să conştientizeze că educaţia este cel mai important lucru.”

Europa Liberă: Adică tot pe cont propriu?

Nicoleta Esinencu: „Tot pe cont propriu, bineînţeles.”

Europa Liberă: Natalia, dumneata te-ai aventura să dai o instrucţiune pentru 2013?

Natalia Morari: „Sigur că nu. Pentru că iarăşi ar fi crearea unei iluzii care pe urmă neapărat, neapărat ar deveni o dezamăgire din nou. Într-adevăr, mai bine să ne apucăm de propriile noastre griji, probleme, să încercăm să-i educăm cumva mai corect pe copiii noştri, aşa cum înţelegem noi şi nu cum...”

Europa Liberă: Dar copiii, când ies în stradă, mă iertaţi, vă rog, că insist, şi-au pus ghiozdanul în spate şi ies în stradă, ies în societate, barem să le spunem: „Uitaţi-vă, acolo se dă bătălia între bine şi rău”, de exemplu, Legea antidiscriminare sau egalităţii, care este o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Un copil trebuie cumva să ia atitudine sau măcar să ocolească...

Natalia Morari: „Acest copil neapărat, după ce va face parte din această bătălie din stradă, va reveni acasă şi o va întreba pe mama sau pe tata, sau pe bunel: „Ce e cu această lege sau ce e cu acest lucru?” Şi va întreba dacă e corect sau nu, sau dacă e bine sau e rău. Şi aici chiar depinde de părinte.”

Nicoleta Esinencu: „Nu vorbi prostii”, cam acesta e răspunsul părinţilor, pardon.”

Natalia Morari: „Din păcate, da. De aici vin toate problemele noastre. Dar oricum nu putem spune că ne educă doar strada sau doar
televizorul. Într-adevăr depinde de ceea ce se citeşte în familie, se discută în familie, cum se discută, poate în genere nu se discută. Eu aceasta şi am în vedere, că ar trebui să ne apucăm noi de capul nostru şi să ne gândim cum răspundem copiilor noştri, pentru că orice răspuns poate afecta crucial viaţa acestui om.”

Europa Liberă: Iată eu sunt copilul care a venit din stradă şi o întreb pe Nicoleta: „Dragă mămică, ce să fac eu cu bătălia între cei care spun că Crăciunul trebuie să-l sărbătorim pe 7 ianuarie?” Şi mai că nu-i anatemizează pe cei care au îndrăznit să sărbătorească pe 25 decembrie. Iar cei din 25 decembrie spun: „Ne mai trebuie o zi de odihnă”.

Nicoleta Esinencu: „Zile de odihnă tot timpul trebuie. Noi muncim foarte mult...”

Europa Liberă: Şi copilul ce să înţeleagă din această bătălie, domnule? Se dă bătălie pe un teren de bine, de sărbătoare, Naşterea Domnului şi, când colo, acolo se varsă sânge, ca într-o cruciadă?

Nicoleta Esinencu: „Aceasta e politică. În principiu, lucrurile sunt destul de simple. Şi cred că generaţia noastră cumva a renunţat să vorbească cu părinţii, pentru că există acest moment: „Ee, ei sunt bătrâni, ei nu mai înţeleg. Ce să le mai schimbi lor în capul cela? Nu mai schimbi nimic. Ei sunt comunişti. Ei au crescut în Uniunea Sovietică”, ceea ce nu este corect. Nu cred că sunt lucruri imposibile şi nu sunt lucruri despre care n-am putea vorbi cu părinţii noştri şi să-i convingem că ar putea fi altfel.

Din alt punct de vedere, există părinţii care vorbesc foarte autoritar, de fapt, cu copiii lor, îşi impun punctul de vedere şi nu-i lasă cumva să-şi dezvolte personalitatea. Îşi cresc copiii în acelaşi spirit ortodox, deseori exagerat. La şcoală lucrurile stau cam la fel. Profesorii îşi impun punctul lor de vedere, de multe ori personal. Cred că acesta este începutul în care lucrurile stau greşit, de fapt. Şi această bătălie – dacă e să revenim – de Crăciun 25, 7, pe mine personal nu mă priveşte sub nicio formă şi nu cred că n-aş fi capabilă să-i explic unul copil sau să-l las să decidă dacă vrea să sărbătorească, în primul rând, această sărbătoare şi atunci când vor ei.”

Europa Liberă: Cineva îmi spunea că mai există o problemă, în continuarea acestei ipoteze filosofice a dumitale. Marea problemă a generaţiilor sau ruptura dintre generaţii s-a produs şi pentru că părinţii nu au curajul şi înţelepciunea să se pocăiască în faţa propriilor copii. Într-o emisiune Ileana Giurchescu sublinia că nemţii, de exemplu, au avut curajul să recunoască în faţa copiilor că
Günter Grass, autorul memoriilor intitulate „Decojind ceapa”
Günter Grass, autorul memoriilor intitulate „Decojind ceapa”
au greşit că l-au adus, de exemplu, pe Hitler la putere (vezi, Decojind ceapa).

Or, multă lume din spaţiul acesta care a fost dependent de KGB, de KPSS, de orice, n-a ştiut să se pocăiască, să recunoască în faţa copiilor, în primul rând, cum s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat. Natalia, dumitale, de exemplu, îţi pare convingător Pozner care spune că a crezut în KPSS, a intrat, după aceea a plecat, când s-a decepţionat. Munca aceasta crezi că ar ajuta societatea?


Natalia Morari: „Eu cred că, cel puţin, despre aceasta trebuie de vorbit.
Şi de încercat de înţeles. Şi nu de respins. Din păcate, noi ne-am învăţat întotdeauna să găsim, să facem pe cineva vinovat. Pentru unii de vină a fost Imperiul Rus care în 1812 a venit şi a făcut tot ce a făcut. Pentru alţii de vină au fost românii care pe urmă au venit. Pe urmă iar ruşii, deja Uniunea Sovietică. De fiecare dată, a fost cineva de vină.

Iată recent l-am recitit pe Dovlatov care întreba: „Bine, eu înţeleg, Stalin a fost foarte rău. Şi într-adevăr a comis toate crimele pe care le-a comis. Dar spuneţi-mi, vă rog (eu nu mai ţin minte cifra) cine a scris în jur de 10
Sergey Dovlatov la New-York, 1980 (Photo: Nina Alovert)
Sergey Dovlatov la New-York, 1980 (Photo: Nina Alovert)
milioane de donosuri?”. Asta şi e problema. Fiecare dintre noi, fie sunt părinţii noştri, rudele noastre, eu cred că în fiecare familie există poate cineva sau noi îl cunoaştem pe cineva care a făcut, a comis astfel de lucruri, în perioada sovietică, să zicem. Numai că în familie niciodată nu s-a discutat despre aceasta. Pentru că există un fel de tabu: „Aşa a fost. Altfel nu puteai să te descurci. Dar de ce în genere voi ridicaţi întrebarea aceasta? Iată m-aş fi uitat eu ce făceaţi voi, dacă eraţi în locul nostru”. Aceasta şi e problema. Noi nu vrem să discutăm. Aceasta e lipsă de curaj. Aceasta e lisă de autoevaluare, să zicem aşa.

Dar dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă acum, chiar şi la generaţia tânără, din păcate, noi reproducem aceleaşi greşeli. Când vedem că se întâmplă ceva ciudat sau neplăcut, noi ne grăbim să-l blamăm pe cineva, să-l numim vinovat, să spunem că iată ei sunt de vină şi imediat ce, de exemplu, vine la putere Chirtoacă, devine preşedinte, totul se va schimba. Sau invers, revin comuniştii la putere, totul se va schimba. Gândim prea simplu şi nu avem curaj să recunoaştem că ceva în noi nu este corect, dar nu în alţii.”

Europa Liberă: Nicoleta, în sensul acesta, o lustraţie informală ar ajuta societatea să iasă din faza aceasta de ruptură între generaţii, pe care dumneata ai subliniat-o?

Nicoleta Esinencu: „În sensul acesta, în primul rând, conştientizare şi asumare ar ajuta. A condamna crimele comunismului – ridicăm mâna în sus şi spus „votat”, pentru că Partidul Comuniştilor este în opoziţie, fără să informezi societatea despre crimele comunismului, fără să vorbeşti, fără să lucrezi cu memoria este egal cu zero.”

Europa Liberă: Adică un Sighet al Marmaţiei? Ne-ar trebui un muzeu?

Nicoleta Esinencu: „Nici nu e vorba de muzeu, cred că. Atunci, dacă revenim la Germania şi la asumarea a ceea ce s-a întâmplat, a fost un lucru enorm în care se lucrează şi astăzi prin şcoli, prin informare despre crimele fascismului. Şi atunci lucrurile stau diferit. Abordările, conştientăzările şi asumările sunt de alt nivel.”

Europa Liberă: Dar primul pas spre asumare – măcar identificarea victimelor. Uitaţi-vă la Yad Vashem, se citeşte lista, nume cu nume. Sau nemţii restabilesc mormintele peste tot unde au rămas osemintele nemţilor fascişti sau nefascişti. Noi ştim, de fapt, avem undeva o listă (în sensul acesta spun de un muzeu)?

Natalia Morari: „Personal am fost în Yad Vashem şi, când am fost pentru prima dată, eu am avut un şoc, am plâns, era greu de explicat ce s-a
La Memorial Yad Vashem, Ierusalim
La Memorial Yad Vashem, Ierusalim
întâmplat cu mine în acel muzeu. Anume atunci, având 23 de ani, fată nu prea mică deja, un om matur, aş putea spune, atunci am aflat despre faptul că pe teritoriul ţării mele, unde eu trăiesc, au fost nimiciţi evreii şi un număr destul de impunător. Eu despre aceasta n-am învăţat la lecţii de istorie.

Apoi eu am aflat despre acest lucru dintr-un spectacol al Nicoletei Esinencu, de exemplu, la Teatrul „Spălătorie”. Şi aceasta e şi problema.
Scenă din spectacolul de la Chișinău cu piesa Nicoletei Esinencu
Scenă din spectacolul de la Chișinău cu piesa Nicoletei Esinencu
La noi istoria se învaţă doar aşa: linia oficială e că românii sunt răi şi tot ce a adus homo sovieticus a fost binele etern, ceea ce nu este adevărat şi nu poate fi adevărat.

Lucrurile s-au schimbat, istoria se schimbă şi de acum tot ce a adus homo sovieticus este răul cel mare, dar românii ne-au fericit. Şi aceasta e problema noastră. Noi revenim la aceea de la ce am început: vrem să găsim un bine şi un rău. Şi doar aşa să catalogăm şi să judecăm, şi să explicăm viaţa din jur. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Nu există alb şi negru.”

Europa Liberă: Cineva simplifica această aserţiune a dumitale la următoarea afirmaţie: că noi ne grăbim să găsim călăii, dar nici măcar nu ştim să numărăm victimele.

Natalia Morari: „Exact.”

Nicoleta Esinencu: „Exact. Şi a arăta cu degetul este foarte simplu, dar a asuma greşeala părinţilor este mai complicat. Şi vorbim despre multe lucruri. Noi am ratat capitole întregi din istoria acestei ţări.”

Natalia Morari: „Tu ai întrebat, Vasile, dacă lustraţia ne-ar ajuta. Eu cred că deja nu. Nu pentru că e complicat să-i numărăm pe toţi călăii, să recunoaştem victimele. Dacă noi organizăm o lustraţie, ar trebui să prezumăm că generaţia nouă este mai curată şi gândeşte cumva altfel, e mai
Noi, generaţia tânără, în majoritatea noastră, am început să reproducem cu copiii noştri aceeaşi gândire, aproape sovietică: alb-negru, călăi-victimă.”

liberă decât generaţia care curând va pleca şi de aceea ar fi bine să ne debarasăm de trecut, şi acei care trăiesc astăzi sunt tineri, ei deja vor duce ţara acolo unde trebuie. Dar aceasta e şi problema.

Noi, generaţia tânără, în majoritatea noastră, deja am reprodus şi vom reproduce şi am început să reproducem cu copiii noştri aceeaşi gândire, aproape sovietică: alb-negru, călăi-victimă.”

Europa Liberă: Dar eu vorbeam de lustraţia informală, aceasta spuneam, în stilul romanelor lui Busuioc. Sau nu neapărat cu iarăşi liste „votat-virgulă-împuşcat”.

Natalia Morari: „Nicoleta face aceasta, de exemplu, prin spectacolele ei.”

Europa Liberă: Da, da.

Natalia Morari: „Hai să fim serioşi. Tinerii vin. Unii pleacă şocaţi şi spun: „Ce e? Asta e artă? Hă! Ce ne povestiţi aici este propagandă” sau nu ştiu ce. Alţii rămân profund şocaţi. Dar despre oamenii din breasla oficializată a artei din Republica Moldova... eu am fost de două ori, cu două persoane, nu vreau să le dau nume, cu persoane respectate, binecunoscute în acest domeniu care ieşeau de la spectacolele Nicoletei, unde se puneau întrebări foarte dure, dureroase pentru noi ca şi societate şi oamenii ieşeau după aceasta, şi destul de arogant spuneau: „Ei, ce e asta? E artă?”

Europa Liberă: Nicoleta a fost necruţătoare şi cu Europa, nu doar cu Patria ei mică. Tu în Uniunea Sovietică, te-ai născut?

Nicoleta Esinencu: „Da, da.”

Europa Liberă: De aceasta zic „Patria ta mică”. Până la urmă, şi cu titlul de concluzie, vreau să vă întreb ce facem cu noţiunea de bine şi de rău sau de identificare a focarelor de război între bine şi rău? Ce ne sfătuiţi pe noi, muritorii de rând?

Natalia Morari: „Nu căutăm undeva în altă parte decât în interiorul nostru.”

Europa Liberă: Nicoleta?

Nicoleta Esinencu: „Mai este o chestie, dacă e să facem abstracţie şi să nu vorbim despre poveşti, şi să inventăm acuma personaje bune şi rele. Este un aspect important – a face bine, ceea ce cumva s-a uitat în această ţară.”

Europa Liberă: O soluţie bună. Deci alternativă sigură – a face bine.

Natalia Morari: „Da. Şi a crea acel etalon, poate pentru vreo 2-3 persoane din jurul tău, dar aceasta deja e destul de mult.”

Nicoleta Esinencu: „Da, prin ceea ce faci tu.”

Europa Liberă: N-aş risca aici să deschid un coridor de discuţii pentru că a face bine înseamnă să-i dai peştele sau să-i dai undiţa, mă rog, pilda biblică. Cu altă ocazie, probabil, vom vorbi şi despre aceasta.

Natalia Morari: „La anul...”

Europa Liberă: Sărbători fericite!

Nicoleta Esinencu: „Merci.”

Natalia Morari: „De asemenea.”

Pe aceeași temă

XS
SM
MD
LG