Prin simplul fapt că este comandantul suprem al forțelor armate ale SUA, președintele american e, in același timp, personajul central de care depind evoluția și funcționarea Alianței Nord Atlantice - NATO.
NATO nu ar putea exista fără Statele Unite, nu doar politic, dar nici măcar operațional, cum o arată derularea misiunilor din Afganistan, unde ceilalți aliați depind de capacitățile de transport și de sistemele de comunicații americane.
Importanța Statelor Unite in NATO se mai reflectă și în aranjamentul - stabilit definitiv încă de la început - prin care șeful structurilor militare ale NATO este întotdeauna un american, în vreme ce șeful civil (secretarul general) cu atribuții strict limitate la fațada politică, e un european.
Personalitatea președintelui SUA poate fi astfel decisivă pentru climatul creat în NATO. Bush junior, de pilda, a adus, în comparație cu atitudinea precedentă filo-europeană a lui Clinton, un climat de răceală și distanțare de Europa. A mai jucat aici un rol și lipsa de menajamente diplomatice a echipei lui Bush : să ne amintim de sarcasmul secretarului apărării Donald Rumsfeld față de „vechea Europă“ occidentală, mai puțin aventuroasă și gata la compromisuri, în comparație cu „noua Europă“ răsăriteană, fostă comunistă. Atitudinea distantă a lui Bush la acea vreme și semnele îndepărtării de Europa l-au făcut de altfel pe Sarkozy să accepte reîntoarcerea Franței în comandamentul militar integrat al NATO din care o scosese generalul De Gaulle.
Cit de decisivă poate fi importanța președintelui SUA s-a mai văzut în momentul atentatelor de la New York din 11 septembrie 2001. Ceilalți 27 de aliați din NATO au invocat de îndată - și pentru prima oară - faimosul Art. 5 din carta Alianței, care spune că un atac asupra unuia din membri e considerat un atac împotriva tuturor. Bush a preferat însă să nu ia în seamă propunerea și a atacat Afganistanul talibanilor singur, revenind abia ulterior asupra ofertei NATO, când a devenit evident că Statele Unite nu se puteau descurca singure în Afganistan, nici măcar după prăbușirea regimului ostil.
Rolul președintelui Statelor Unite este astfel capital în NATO, pentru că relația dintre SUA și NATO nu e o relație între egali. Ea nici nu ar putea fi asta, de altfel, când unul din membrii fondatori ai NATO, Islanda, nici măcar nu posedă o armată, iar alți doi - Grecia și Turcia - sînt inamici istorici pe care doar apartenența la aceeași organizație i-a făcut să nu ajungă în ultimele decenii la un conflict militar direct.
NATO nu ar putea exista fără Statele Unite, nu doar politic, dar nici măcar operațional, cum o arată derularea misiunilor din Afganistan, unde ceilalți aliați depind de capacitățile de transport și de sistemele de comunicații americane.
Importanța Statelor Unite in NATO se mai reflectă și în aranjamentul - stabilit definitiv încă de la început - prin care șeful structurilor militare ale NATO este întotdeauna un american, în vreme ce șeful civil (secretarul general) cu atribuții strict limitate la fațada politică, e un european.
Personalitatea președintelui SUA poate fi astfel decisivă pentru climatul creat în NATO. Bush junior, de pilda, a adus, în comparație cu atitudinea precedentă filo-europeană a lui Clinton, un climat de răceală și distanțare de Europa. A mai jucat aici un rol și lipsa de menajamente diplomatice a echipei lui Bush : să ne amintim de sarcasmul secretarului apărării Donald Rumsfeld față de „vechea Europă“ occidentală, mai puțin aventuroasă și gata la compromisuri, în comparație cu „noua Europă“ răsăriteană, fostă comunistă. Atitudinea distantă a lui Bush la acea vreme și semnele îndepărtării de Europa l-au făcut de altfel pe Sarkozy să accepte reîntoarcerea Franței în comandamentul militar integrat al NATO din care o scosese generalul De Gaulle.
Cit de decisivă poate fi importanța președintelui SUA s-a mai văzut în momentul atentatelor de la New York din 11 septembrie 2001. Ceilalți 27 de aliați din NATO au invocat de îndată - și pentru prima oară - faimosul Art. 5 din carta Alianței, care spune că un atac asupra unuia din membri e considerat un atac împotriva tuturor. Bush a preferat însă să nu ia în seamă propunerea și a atacat Afganistanul talibanilor singur, revenind abia ulterior asupra ofertei NATO, când a devenit evident că Statele Unite nu se puteau descurca singure în Afganistan, nici măcar după prăbușirea regimului ostil.
Rolul președintelui Statelor Unite este astfel capital în NATO, pentru că relația dintre SUA și NATO nu e o relație între egali. Ea nici nu ar putea fi asta, de altfel, când unul din membrii fondatori ai NATO, Islanda, nici măcar nu posedă o armată, iar alți doi - Grecia și Turcia - sînt inamici istorici pe care doar apartenența la aceeași organizație i-a făcut să nu ajungă în ultimele decenii la un conflict militar direct.
