(Pe data de 29 octombrie curent, în sala Vaugirard a Senatului Republicii Franceze din Paris va avea loc o conferinţă dedicată Republicii Moldova, prezidată de dna senatoare Josette Durrieu. Printre vorbitori se numără şi doi oameni de cultură basarabeni, un regizor & om de televiziune (Mihai Fusu) şi un scriitor (subsemnatul). În cele ce urmează, vă prezint un succint expozeu al comunicării mele – cu promisiunea de a reveni cu detalii relevante după consumarea dezbaterilor.)
* * * * * * *
Această dezbatere are loc la 21 de ani de la proclamarea Independenţei R. Moldova, pe 27 august 1991, după eşuarea puciului de la Moscova din 19-21 august ’91– o comparaţie cu cei 22 de ani ai perioadei interbelice (1918-1940), răstimp în care Basarabia s-a aflat în componenţa României, pentru mulţi intelectuali singurul reper de referinţă, dacă nu chiar un soi de Vârstă de Aur, se impune de la sine.
Cei 22 de ani de administraţie românească, dificili sub aspect politic şi social-economic, sunt văzuţi drept o adevărată Renaştere în miniatură pentru cultura dintre Prut şi Nistru. De aici pleacă la Bucureşti Magda Isanos, poetă a cărei operă este „originea a două dintre paradigmele poeziei feminine actuale” (N. Manolescu); de-aici pleacă în lume, după doar câteva stagiuni la Bucureşti, soprana Maria Cebotari, solistă a Operei vieneze (până moarte, în 1949); tot de aici pleacă la Bucureşti Constantin Stere, figura cea mai marcantă a intelighenţiei basarabene a acelor ani; şi tot de-aici porneşte viitorul lingvist de renume mondial Eugen Coşeriu, prof. universitar la Tubingen. Altfel spus, spaţiul dintre Prut şi Nistru a constituit o excelentă trambulină pentru toţi cei dornici să realizeze ceva; trebuia doar să te desprinzi la timp de acest „paradis al neurasteniei (…), cu un farmec dezolant” (E.M. Cioran).
Şi dacă nu te-ai desprins? Numeroase publicaţii literare, dintre care Viaţa Basarabiei a lui Pan Halippa & Nicolai Costenco, dau măsura avântului literar caracteristic Basarabiei anilor ’30 – nu-i mai puţin adevărat că, după 28 iunie 1940, şi mai cu seamă în perioada imediat următoare războiului, de fapt încă din 23 august 1944, deja RSS Moldovenească devine o pustă intelectuală (cele câteva valuri de deportări în Siberia; foametea organizată în 1946-1947; „transnistrizarea” & proletcultismul anilor ’50 ş.a.m.d.), pentru ca abia prin anii ’60 să capete aspect de „rezervaţie culturală”, sigur – în cadrul „Grădinii Înfloritoare a Republicilor Surori”. Semnificativ faptul că trei din cele patru romane ce marchează o adevărată „primăvară pragheză” – Povara bunătăţii noastre (vol. I, 1963; vol. II, 1968), de Ion Druţă; Singur în faţa dragostei (1966), de Aureliu Busuioc; Povestea cu cocoşul roşu (1966), de Vasile Vasilache – sunt scrise de autori care s-au format în perioada interbelică, urmând şcoli/licee româneşti. (Şi Goma, ce-ar fi devenit dacă nu se refugia cu părinţii în România, în 1940?!...)
Să tragem o primă linie de bilanţ: între 1918 şi 1940, Basarabia constituie marginea de Est a României (implicit, a latinităţii). După 1940, şi mai cu seamă odată cu formarea RSSM, devine marginea de vest a URSS, nu atât „Oceanul slav” înghiţindu-i pe localnici, cât sistemul politic care-i transformă la grămadă, indiferent de neam şi situaţie socială, în homo sovieticus.
Suntem, aşadar, moştenitorii unei duble marginalizări: etnice (în cadrul românităţii – populaţia băştinaşă dintre Prut şi Nistru nu participă la nici unul din evenimentele fondatoare ale naţiunii din sec. XIX; în cadrul Imperiului Rus, iar ulterior al URSS – localnicii sunt priviţi mereu cu suspiciune, fiind bănuiţi că s-ar uita „peste Prut”) şi politice („cazul Stere” este cât se poate de grăitor în acest sens în contextul românesc; cât despre „politica naţională de cadre” din URSS, este suficient să amintim numele primilor secretari ai PCM de după război încoace). Dincolo de „aşezarea geopolitică”, şi reperele valorice sunt situate în afară – în lipsa unei tradiţii culturale autohtone, unii le caută la Bucureşti, alţii la Moscova. Altfel spus, centrul de greutate al culturii „moldoveneşti” (ce-o fi însemnând asta?!) s-a aflat mereu ba la 500 km mai la Apus, ba la 1.500 km la Răsărit.
Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă acum în cultura noastră, trebuie să revenim în anii imediat următori războiului – este perioada în care primii trei preşedinţi ai RM tocmai merg la şcoală. Povestea o ştiu de la mai mulţi intelectuali moldoveni din „prima generaţie încălţată”, cei care au mers la şcoală în primul deceniu de după război şi au intrat la facultate în anii ’60: fii şi fiice de ţărani „de la coada vacii/sapei”, majoritatea dintre ei au învăţat carte „pe rupte” – dar literalmente! –, adică „rupând” ceva timp de la muncile din gospodărie, dar şi smulgând pagina 17 (aia cu ştampila instituţiei) din cărţile luate cu împrumut (horribile dictu!) de la biblioteca sătească. Mai mult sau mai puţin îngăduitori câtă vreme odraslele lor îşi făceau temele pentru acasă, aceiaşi părinţi i-ar fi snopit în bătăi să-i fi prins cu „lecturi de plăcere”. Şi atunci, câte un copil mai inteligent, rudă săracă a Voinicului-cel-cu-cartea-în-mână-născut, pur şi simplu rupea pag. 17/18, cu ştampila bibliotecii, prefăcându-se apoi că învaţă din manualul şcolar. De cele mai multe ori, foaia cu pricina era aruncată înainte să fie citită – sute şi mii de pag. 17/18 sacrificate pe altarul cunoaşterii.
Paradoxal, tocmai generaţia ’60 avea să aducă „primăvara pragheză” în cultura noastră, după decenii de proletcultism – incredibil, dar la un congres al USM din anii ’60 s-a pus problema revenirii la grafia latină! Drept represalii, CC al PCM va interzice publicaţiile româneşti – în librăriile „Drujba” din Chişinău se găsesc cărţi ale tuturor popoarelor „Lagărului socialist”, mai puţin semnate de autori români. Şi tot aceşti oameni de două ori culţi (cum ar veni de la culturile agricole la cea a spiritului!), ajunşi în anii ’70-’80 universitari & scriitori, ne-au pus în mâini primele cărţi adevărate, acum cu toate paginile prezente (mai puţin cele scoase de cenzură: au existat şi la noi câteva cărţi date la cuţit – Descântece de alb şi negru, de Dumitru Matcovschi; Săgeţi, de Petru Cărare; Temerea de obişnuinţă, de Mihail Ion Ciubotaru, la care se adaugă volumul cenzurat al lui Ion Vatamanu, De pe două maluri de război, publicat în cele din urmă cu titlul… măsluit, Măslinul oglindit –, plus câteva scrieri de sertar, mă gândesc în primul rând la jurnalul lui Alexei Marinat, Eu şi lumea, dar şi la romanul lui Vladimir Beşleagă, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon… Totodată, nu pot să nu amintesc că după „linşarea” autorului Poveştii cu cocoşul roşu, de către Ivan Racul şi Valeriu Senic în Comunistul, Vasile Vasilache nu a putut publica preţ de 18 ani „ai vacilor slabe”. Ceea ce înseamnă că totuşi s-a putut rezista, în ciuda a toate...), doar că… de citit printre rânduri/pe sub masă!
Judecând după amploarea pe care o căpătase fenomenul samizdat-ului, inclusiv în URSS, mesajul scriitorilor disidenţi circula pe contrasens cu cel realist-socialist, iar cultura underground contrabalansa ideologia oficială. Toate astea mai degrabă la Centru – într-o periferie ca a noastră „disidenţii post-factum” scriau la acea oră poeme dedicate lui Lenin & Partidului, în cel mai rău caz Patriei-Mamă. Cu riscul să supăr toată lumea, cred că după zvâcnirea de orgoliu a breslei din anii ’60, oamenii de cultură „au lăsat-o mai moale” în perioada lui Ivan Bodiul, unii (majoritatea) corupţi de regim, alţii (puţini) marginalizaţi sau chiar trecuţi pe linie moartă. Plus un auto-exilat de marcă la Moscova, nimeni altul decât romancierul Ion Druţă (nu e singurul – şi regizorul Ion Ungureanu & cineaştii Leonid Mursa, Emil Loteanu ş.a. ajung la rândul lor nume de referinţă în capitala Imperiului).
Deloc întâmplător că generaţia ’60, cea care s-a format în anii „dezgheţului hruşciovist”, se află în avangarda luptei de emancipare naţională, în anii ’88-’89, după ce perestroika a ajuns şi pe meleagurile noastre. Dar de fapt, ce s-a schimbat în literatura noastră odată cu proclamarea Independenţei? Ca să ilustrez „reaşezarea” breslei, voi cita un fapt banal: în 1989-1990, toată lumea umbla să-şi schimbe caracterele de la maşinile de scris, înlocuind literele chirilice cu cele nici nu româneşti, latine (adeseori, Ă, Â, Î, Ţ, Ş se făceau de mână).
Exact ca la clasicii marxism-leninismului, existau trei categorii de scriitori – primii au continuat să scrie cu caractere chirilice; alţii şi-au schimbat literele, dar dispunându-le la fel ca la maşinile de dactilografiat cu chirilice (altfel spus, dacă înainte l-au cântat pe Lenin, acum îl slăveau pe Ştefan cel Mare cam cu aceleaşi cuvinte!); în fine, ultimii (care vor ajunge primii, în ale scrisului cel puţin) şi-au reaşezat literele conform ordinii latine (ulterior, le va veni cu atât mai uşor să treacă la computere!). Consideraţi aproape nişte „scriitori naţionali” în Basarabia, majoritatea figurilor marcante ale „momentului '89” se pomenesc într-o zonă oarecum periferică a literaturii române contemporane (ardeleanul Ion Simuţ vorbeşte chiar de „a cincia roată la căruţă”!). Nu-i de mirare deci că unii dintre aceştia se vor aruncă în braţele unor partide naţionaliste, discursul lor fiind mai degrabă etnic. Şi tot unii dintre ei – cenzuraţii anilor de tristă faimă – au cel mai vehement discurs împotriva primei (dacă nu chiar singurei, la acea oră) generaţii de scriitori, generaţia 80, care se sincronizează din mers cu limbajul literaturii române contemporane, intrând în toate antologiile de poezie, dar nu numai, din ţară şi străinătate. Este generaţia ce publică cele mai importante reviste de cultură (şi nu doar din spaţiul basarabean!): Contrafort, Semn; generaţia care a făcut din editura Cartier o platformă estetică transfrontalieră & transgeneraţionistă de primă importanţă; generaţia care, fără a neglija dimensiunea et(n)ică, a mizat totul pe estetic (sau, dacă vreţi, pe Est-etic!).
Şi iarăşi mă întorc acolo de unde am pornit – dacă în aceşti 21 de ani de Independenţă au existat nişte voci ce-au dat „randamentul deplin” (vorba lui Kavafis), lucrul acesta se datorează celor 22 de ani ai perioadei interbelice: în domeniul literelor acestea sunt două, Vasile Vasilache (1926-2008), şi mai cu seamă Aureliu Busuioc (1928-2012), acesta din urmă publicând nu mai puţin de cinci romane în ultimii 15 ani: Lătrând la lună (1997), Pactizând cu diavolul (1999), Spune-mi Gioni (2003), Hronicul Găinarilor (2007) şi, recent, Şi a fost noapte… (2012), dintre care Hronicul Găinarilor este o capodoperă (fie şi la scară locală).
…şi dacă tot am păşit pe 22 de ani, este cât se poate de firesc să mă întreb dacă creatorii primei generaţii post-comuniste îi vor depăşi în notorietate pe marii noştri interbelici (Constantin Stere, Magda Isanos ş.a.) şi/sau pe artizanii „primăverii pragheze” din anii 60… (T)urma* alege!
Nişte studenţi în Librăria din Hol din Chişinău. Judecând după cărţile pe care le întreabă – nu se ostenesc să le caute! –, de la Facultatea de Drept. La un moment dat, unul dintre ei dă cu ochii de ediţia Suflete-lor moarte, de Gogol, scoasă de Cartier. Replica lui – de milioane!!! – spune mult despre proverbiala „dragoste de carte” a moldovenilor:
– Priviţi, Google şi-a scos o carte!!!