Copii vulnerabili la diferite forme de abuz şi violenţă...

O treime din copiii internaţi în instituţiile de tip internat sau auxiliare pentru persoanele cu dizabilităţi se află aici cu acte, respectiv cu biografie şi viitor falsificate. Sunt rezultatele unei sau unor inspecţii, deşi la nivelul „gurii lumii” această realitate este cunoscută şi fără efortul unor inspectori. De ce o familie sau o mamă îşi cumpără acte de dizabilitate, de neputinţă mintală inclusiv, pentru copilul său ca să-l plaseze într-o instituţie a statului unde unde-l aşteaptă tratamente ca pentru oameni de categorie inferioară? Vom discuta în această dimineaţă cu o jurnalistă care a investigat această practică ruşinoasă pentru orice societate, Natalia Porubin, coordonator de programe la Centrul de Investigaţii Jurnalistice.

Europa Liberă: Aşadar, nişte inspecţii mai recente dezvăluie ceea ce de mai multă vreme este un fel de Secret al lui Polichinelle – o bună parte dintre copiii de la instituţiile de tip internat sau auxiliare nici măcar nu au justificarea cea mai elementară să fie acolo, dar sunt cu acte falsificate. Tu ai investigat acest fenomen. Voi, cei de la Centrul de Investigaţii Jurnalistice chiar aţi iniţiat, se pare, investigarea unor asemenea realităţi. Aţi întâmpinat dificultăţi şi de ce natură?

Natalia Porubin: „Prima dificultate este că jurnaliştii de fapt nu au acces în astfel de instituţii decât după foarte multe coordonări la nivel de minister.

Sunt nişte instituţii de tip închis, asta o ştie toată lumea, şi credem că asta face ca aceşti copii care sunt acolo să fie şi mai vulnerabili la diferite forme de abuz şi violenţă, deoarece nu există nici un mecanism prin care ei să fie protejaţi. Şi nu au cui semnala atunci când un director, sau unii din educatori, sau profesori îi abuzează fizic sau verbal.

Pentru că sunt nişte instituţii de tip închis, noi am căutat de fiecare dată mai întâi să mergem acolo sub acoperire, poate cu nişte grupuri de experţi, ca să vedem care este situaţia, iar abia după asta am mers ca şi jurnalişti.”

Europa Liberă: Cum ai ajuns la subiect?

Natalia Porubin: „De fapt prima noastră investigaţie a apărut în mod întâmplător. Eu am mers să scriu despre nişte copii din raionul Hânceşti, cărora le-a ars casa şi o organizaţie neguvernamentală căuta fonduri ca să le cumpere altă casă. Şi am descoperit că aceşti copii, care până la acel moment învăţau la şcoala din comunitate, erau nişte copii absolut sănătoşi, după ce le-au decedat părinţii au fost plasaţi într-o şcoală auxiliară.

Trebuie să precizăm că aceste instituţii sunt destinate copiilor cu dizabilităţi mintale. Mi-am pus întrebări, am căutat să aflu de ce s-a întâmplat aşa şi am constata că de fapt primarul s-a spălat de fapt pe mâini şi a găsit cea mai simplă soluţie a acestui caz, în loc să le caute altă casă, să caute un mod de plasament mai prietenos, mai aproape de familie, el i-a dus în instituţia care exista în localitatea respectivă.”

Europa Liberă: E un caz aparte. Dar cum se întâmplă de obicei acest lucru? Sau ca să precizez, o familie sau o mamă de ce ar face aşa ceva: să-şi dea copilul unei instituţie care din start se ştie că e nevoie de mult mai mult timp ca să devii „normal”, cum se spune?

Natalia Porubin: „Problema de fapt este a sistemului care izolează aceşti copii. Noi am căutat, după ce am depistat acest caz, să vedem dacă există şi alte situaţii de felul acesta şi am descoperit că în mai multe instituţii în care am mers există copii care au fost plasaţi acolo pentru că familia este foarte săracă, sau pentru că au părinţi alcoolici, sau pentru că profesorii de la şcoală au căutat să se debaraseze de o problemă. Pentru că e ştiut: există copii care însuşesc mai greu, nu sunt atenţi la lecţii, nu învaţă toţi pe nota 10 şi atunci ei erau primii care nimereau în aceasta aşa-zisă „listă neagră”.

După care ei erau înaintaţi la o comisie psiho-pedagogică raională, această comisie, având credem un plan de la stat, le justifica cumva plasarea copiilor în această instituţie. Pentru că de fapt ca să fii plasat acolo trebuie în mod obligatoriu să ai un document care justifică şi arată că acest copil are un retard mintal, fie uşor, fie mediu sau mai grav.”

Europa Liberă: Cum, de fapt, poate fi aflat numărul real al copiilor convenţional sănătoşi plasaţi în şcolile destinate copiilor cu dizabilităţi mintale? Poate fi o dificultate într-adevăr sau dacă vrea cineva află, cu mai multă sau mai puţină dificultate?

Natalia Porubin: „În instituţiile unde a început reforma acest număr a fost făcut public deja. Ştim că în 2007 guvernul a iniţiat o reformă de sistem şi până acum mai multe instituţii au fost închise. Asta s-a întâmplat după ce noi am publicat investigaţia, nu ca reacţie la ea, dar probabil că autorităţile au înţeles între timp că trebuie să se mişte.

Acolo unde au fost făcute evaluări, s-a lucrat cu fiecare dosar al fiecărui copil, s-au făcut constatări destul de grave.

În unele instituţii, de exemplu, doar 20% dintre copii corespundeau statutului, adică aveau un retard. Ceilalţi erau perfect sănătoşi, în acest caz fiind vorba mai degrabă de o delăsare pedagogică sau nişte probleme ale familiilor.

Am mers ulterior şi am discutat cu 10 dintre copii care au fost reintegraţi în familie după ce ani la rând au stat în şcolile auxiliare. Şi mi-am dat seama că sunt nişte copii foarte ageri, foarte deştepţi, care în jumătate de an au reuşit să se integreze în şcolile de unde cândva au fost exilaţi, de directori şi de profesori.”

Europa Liberă: Ai constatat într-un articol că plasarea unui copil fără necesităţi speciale într-o instituţie rezidenţială nu înseamnă însă recuperarea copilului, ci degradarea lui. De ce?

Natalia Porubin: „Da, am constatat acest lucru fiindcă, deşi instituţiile auxiliare au cel mai mare număr de angajaţi din sistem şi, a propos, înghit o bună parte din bugetul destinat pentru educaţie, de fapt specialiştii care ar trebui să existe acolo, psihologi, logopezi, nu sunt acolo. În afară de aceasta un copil sănătos care este într-un mediu degradant nu are cum să progreseze.

Ziceam că acest instituţii activează în baza unui program simplificat, copii învaţă acolo doar opt ani, nu nouă, şi învaţă doar anumite discipline, nu toate, nu cele pe care le învaţă copii din şcolile obişnuite. După aceia, există doar două sau trei şcoli de meserii, unde pot ei să-şi continue studiile. Nu pot merge la un colegiu, nu pot merge la un liceu. De fapt lise fură şansa de a se realiza în viaţă şi asta este cu atât mai grav în cazul copiilor care sunt sănătoşi.”

Europa Liberă: „Şcolile auxiliare, rămase moştenire de la sistemul sovietic de educaţie, nu sunt altceva decât nişte „ghetouri” pentru copiii cu nevoi speciale. Acestea înghit partea leului în bugetul destinat instituţiilor rezidenţiale. Pentru întreţinerea unui copil din astfel de instituţii, statul cheltuieşte anual peste 30 de mii de lei. Deşi suma e enormă la prima vedere, doar şase mii de lei din ea constituie cheltuieli directe pentru copil, restul banilor fiind daţi pentru întreţinerea blocurilor, reparaţii, salarizarea personalului etc.” În general, ai cunoştinţă dacă cineva şi-a propus să schimbe ceva în folosul copiilor?

Natalia Porubin: „Ziceam că a fost iniţiată o reformă, mai multe instituţii au fost deja închise, cu suportul unor organizaţii internaţionale care au mers, au evaluat situaţia copiilor şi a familiilor şi au reuşit să plaseze un număr destul de m,are de copii în familiile lor biologice, sau alte forme de plasament.

Revenind la situaţia din aceste instituţii, aş vrea să menţionez că condiţiile de acolo lasă foarte mult de dorit. Eu am discutat cu mai mulţi copii care au trăit acolo ani în şir şi ceea ce povestesc ei este trist şi revoltător.

Mulţi din ei mi-au spus că nu mâncau pe săturate, îndurau frig, nu aveau posibilitate nici măcar să se spele atunci când doreau, erau impuşi să muncească în sere sau mini-ferme de creştere a porcilor sau iepurilor, care existau pe lângă acele instituţii, respectiv, ei mai mult erau acolo decât pe băncile şcolii. Nu aveau nici măcar o noptieră în care să-şi păstreze obiectele personale. Mai mulţi copii mi-au spus că de fapt li se ofereau haine curate şi mâncare mai bună doar atunci când veneau inspecţii de la raion sau republică.”

Europa Liberă: Natalia, dacă o familie sau o mamă în stare avansată de degradare îşi abandonează copilul în o asemenea instituţia a statului, o va face şi în continuare cu certitudine. Dacă se depistează totuşi uz de fals în actele acestui copil ce se întâmplă: este el returnat familiei sau totuşi există un filtru care ar permite ca acest copil să nu reintre într-o altă puşcărie după ce a stat în o astfel de instituţie?

Natalia Porubin: „Eu mă bucur că reforma a început deja şi nu mai este atât de simplu să plasezi un copil într-o şcoală internat sau într-o şcoală auxiliară, aşa cum se întâmpla până nu demult. Există un moratoriu în mai multe instituţii, adică nu sunt admise noi plasamente ale copiilor, respectiv autorităţile locale sunt acum impuse să găsească alte forme de plasament atunci când o familie sau un copil intră în dificultate. Există case de copii de tip familie, servicii de asistenţă parentală profesionistă, alte tipuri de servicii care ar trebui să fie dezvoltate în continuare şi extinse astfel ca să evităm situaţii de felul când un copil rămâne pe drumuri. Asta deja este responsabilitatea autorităţilor, iar statul trebuie să monitorizeze foarte atent situaţia copiilor ajunşi în dificultate.”