Acum o săptămână şi o zi, într-o miercuri, îl petreceam pe ultimul drum pe scriitorul drag inimii noastre Aureliu Busuioc – era o zi însorită (iar tristeţea celor veniţi să-şi ia rămas bun de la maestru, oarecum luminoasă), astfel încât am auzit o voce din mulţime şoptind: „Se vedea că s-a dus fără regrete…”. Într-adevăr, la cei 84 de ani neîmpliniţi (urma să-l sărbătorim pe 26 oct. – ne şi gândeam ce surpriză să-i facem, chit că de fiecare dată Domnia Sa era cel care ne lua prin surprindere), pleca un om împlinit, în ciuda tuturor vicisitudinilor sorţii.
La fel, astăzi – ziua în care maestrul Glebus Sainciuc îşi află odihna de veci la Cimitirul Central de pe strada Armenească – soarele a dat cu lumină catapeteasma zilei de joi, şi cu sineală bolta cerească. Se vede că atunci când afirma, în iulie curent – la împlinirea celor 93 de ani! –, că se simte de parcă s-a născut a doua oară, artistul total Glebus Sainciuc tocmai se năştea pentru lumea celor drepţi, de-a dreapta Tatălui.
Şi miercurea trecută, şi joia aceasta mi-au răsunat în minte versurile lui Tudor Arghezi: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…” (ataşez poemul mai jos, întru aducerea-aminte), iar mâine – „vinere tristă, zi mohorâtă” – va sta sub semnul unui alt vers arghezian: „Durerea mea de vineri duminica-i mai dulce”, bun de pus pe rană la sfârşit de săptămână, dacă nu de epocă.
* * * * * * *
Tudor ARGHEZI
Niciodată toamna...
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul de mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.
Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnavă-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus
Foile,-n azur.
Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul nenţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.
La fel, astăzi – ziua în care maestrul Glebus Sainciuc îşi află odihna de veci la Cimitirul Central de pe strada Armenească – soarele a dat cu lumină catapeteasma zilei de joi, şi cu sineală bolta cerească. Se vede că atunci când afirma, în iulie curent – la împlinirea celor 93 de ani! –, că se simte de parcă s-a născut a doua oară, artistul total Glebus Sainciuc tocmai se năştea pentru lumea celor drepţi, de-a dreapta Tatălui.
Şi miercurea trecută, şi joia aceasta mi-au răsunat în minte versurile lui Tudor Arghezi: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…” (ataşez poemul mai jos, întru aducerea-aminte), iar mâine – „vinere tristă, zi mohorâtă” – va sta sub semnul unui alt vers arghezian: „Durerea mea de vineri duminica-i mai dulce”, bun de pus pe rană la sfârşit de săptămână, dacă nu de epocă.
* * * * * * *
Tudor ARGHEZI
Niciodată toamna...
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul de mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.
Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnavă-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus
Foile,-n azur.
Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul nenţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.