Mai întîi o observaţie care continuă vechea discuţie despre geneza democraţeiei. Valul revoluţionar din 1989 şi, mai ales, suita de intervenţii occidentale în lumea arabă au acreditat ideea după care înlăturarea tiraniei duce la democraţie. Această premiză optimistă şi grăbită e, astăzi, privită cu tot mai multă reţinere.
Situaţia creată în România lărgeşte formula. Înlăturarea tiraniei duce sau nu duce la instalarea democraţiei. În schimb, e clar că înlăturarea sau limitarea democraţiei duce la abuz şi control ilegal. Cu alte cuvinte, nu ştim prea bine dacă înlăturarea tiraniilor aduce libertatea, dar ştim că înlăturarea democraţiei distruge libertatea.
Problema centrală a acestor observaţii e definiţia libertăţii. Astfel, căderea tiraniilor poate aduce libertăţi fără a aduce libertatea prorpiu-zisă. În acelaşi fel, căderea democraţiilor poate permite supravieţuirea unor libertăţi dar pune capăt libertăţii propriu-zise. În consecinţă, lecţiile combinate ale ultimilor 22 de ani de expansiune democratică spun, în principal, că libertatea nu e flexibilă.
Libertatea e integrală sau nu e deloc. Alternativa la libertate nu poate fi o libertate redusă ci o formă sau alta de control autoritar.
Tot experienţa recentă a României ridică întrebarea: cine apără democraţia în caz de pericol? Asta, mai ales cînd pericolul vine dinăuntru, de la una din forţele politice legitime şi aparent pro-democratice (cazul socialiştilor români).
Răspunsul e incomod. Aşa cum am văzut în iulie-august la Bucureşti, teoria democratică (legi, justiţie, ordine în stat) nu se poate apăra singură şi nici nu poate conta pe mişcări populare. Protestul sau acţiunea în masă apar doar în situaţia în care democraţia e ameninţată odată cu statul naţional. În rest, democraţia e apărată de minorităţi active - de partide şi instituţii minoritare ca şi de o parte la fel de minoritară a presei. Însă intervenţia cea mai importantă vine din afară, aşa cum a fost cazul cu acţiunea pro-democratică a Uniunii Europene în cursul evenimentelor din România. Concluzia e că democraţia se apără singură dar se foloseşte de exponenţii ei consolidaţi. Aşadar, democraţia e apărată de puterile democratice, de regulă state şi uniuni de state libere cu mare influenţă politică, militară şi economică.
Ne întoarcem astfel la discuţia despre intervenţia pro-democratică în zone aflate sub tiranie sau sub asediul forţelor anti-democratice. Aşadar, intervenţia pro-democratică are sens, chiar dacă rezultatele ei nu sînt peste tot garantate.
În sfîrşit, întrebarea cea mai tulburătoare poate fi formulată astfel: de ce în România, stat membru al Uniunii Europene? Răspunsul trimite la o altă întrebare: de ce într-un stat membru UE din Estul Europei? Asta înseamnă că am ajuns la constatarea, multă vreme negată sau evitată, după care destule din democraţiile est-europene dezvoltate după 1989 au fost negociate şi nu impuse popular-revoluţionar. Dezavantajul unei asemenea tip de aranjament e evident: o structură negociată poate fi renegociată. Adevărat, o strucutură negociată poate, la fel de bine, supravieţui şi evolua dar această formulă cere foarte mult timp şi e fragilă.
Ultima constatare duce, mai degrabă, la un avertisment filozofic îndelung ignorat: democraţia nu elimină problema naturii umane. Societăţile agreează sau nu democraţia, o folosesc ipocrit sau o apără sincer dar asta nu înseamnă că se înstrăinează de datele profunde ale caracterului uman. Societăţile sînt capabile să asculte, în orice moment al istoriei lor, şi discursul democratic şi discursul demagogic.
Diferenţa e că puterea discursului democratic trimite la raţiune şi moderaţie, fără să producă satisfacţii imediate şi pasiuni profunde. În acelaşi timp, demagogia e complet iraţională, dar satisface instantaneu nevoi şi instincte formidabile. Democraţia modelează în timp. Demagogia transformă radical, chiar dacă, de multe ori, asta înseamnă orbire.