Istoria recentă a Afganistanului a fost marcată de războaie, multe dintre ele purtate între afgani, din motive religioase, etnice sau politice. De aceea, scrie corespondentul nostru la Kabul Frud Bezhan, în ziua de astăzi, când țara este relativ unită, cu greu găsești un loc unde foștii inamici pot conlucra – și cu atât mai puțin un loc unde pot locui laolaltă.
Totuși, într-un adăpost din capitala Kabul, scena unora din cele mai sălbatice lupte interetnice și sectariene, un grup de veterani de război par să fi găsit un limbaj comun. Foștii combatanți, mulți dintre ei desfigurați pe viață, își lasă diferențele de opinii la intrarea în căminul comun, care le oferă hrană, un acoperiș și chiar ajutor financiar grație organizației neguvernamentale „Uniunea Afganilor Incapacitați”.
Mohammad Isaq, directorul organizației, spune că adăpostul primește afgani indiferent de etnicitatea lor, de convingerilor lor politice, de religie și mai ales de trecutul lor. Aduși laolaltă de nefericirea comună, veteranii par să-și fi construit un fel de solidaritate. „Toți veteranii se confruntă cu aceleași probleme stringente - spune Isaq. Toți au rude numeroase pe care trebuie să le întrețină. Se deplasează cu greutate, nu au bani pentru transport și medicamente. Nici ajutorul minim pe care îl oferim noi nu le ajunge”.
Isaq ne-a mai spus că adăpostul cu o sută de locatari înregistrați este finanțat în parte de localnici și în parte de veteranii înșiși, când își găsesc de lucru. Asta nu este foarte ușor, continuă Isaq, pentru că dizabilitățile fac căutarea unei slujbe dificilă: unii cară materiale de construcții pe șantier, alții ajută precupeții la bazar, repară pantofi, biciclete și chiar automobile.
Către seară, toți aduc la adăpost banii câștigați peste zi, în medie cam patru dolari de persoană, iar suma este distribuită tuturor - după ce adăpostul adaugă încă o dată pe atât.
Bismaillah Wakil, un om în vârstă, șade pe o saltea pe podea, bând ceai cu alți locatari. În timp ce soarbe din pahar, povestește cum și-a pierdut piciorul în timpul ocupației sovietice, în anii '80, când el, Wakil, lupta în aripa militară a Partidului Islamic pentru Eliberarea Afganistanului. Wakil spune că astăzi pierderea fizică nu-l mai întristează așa de mult, pentru că adăpostul l-a învățat să renunțe la prejudecăți și intoleranță.
„Dacă știm că cineva e sărac și și-a pierdut mâna sau piciorul făcând ceea ce considera drept datoria lui, îl primim printre noi. Chiar dacă vine din alt trib sau altă comunitate. Împărțim adăpostul și cu insurgenții islamici, și cu cei care au luptat pentru guvern. Sunt oameni care au suferit pentru că au vrut să rămână în viață, în vremuri grele”.
Atiq Wahidullah, un afgan bărbos, își scarpină ciotul piciorului drept, ce i-a mai rămas după ce o rachetă a explodat în fața lui în 1999, când lupta în rândurile Alianței Nordului împotriva Talibanilor aflați la conducerea țării.
Wahidullah – ca și alți veterani – spune că e înfuriat de incapacitatea conducerii de astăzi a țării de a-i ajuta pe cei asemeni lui.
„Când statul ne dă pensie de vreo 270 de dolari pe an – se plânge veteranul – cum să ne întreținem familiile? Și cum să-mi trimit copilul la oaste, pentru țară, dacă știu că ar putea sfârși ca și mine?
Wahidullah este doar unul din cei aproximativ 900.000 de afgani cu dizabilități. Asta înseamnă cam 3% din populația țării – iar majoritatea celor care trăiesc cu handicap sunt foști soldați sau civili răniți de mine de teren.
Un alt locatar al adăpostului din Kabul, Sayeed Anwar, este orb. A călcat pe o mină de teren cândva în anii 90, în timpul războiului civil. Și-a pierdut vederea și ambele picioare și spune că dacă nu ar fi adăpostul, ar fi silit să cerșească pe stradă. „Guvernul nu ne-a dat nimic - spune Sayeed. Iar când îmi caut de lucru, toți îmi spun că nu sunt bun de nimic. Singurul meu noroc este adăpostul – și norocul familiei mele, care fără el ar muri de foame”.
