Piero Farulli sau ideea de cultură ca un drept cetățenesc

Incă unul din cei patru „cavaleri ai arcușului” sau „cei patru Peter Pan ai muzicii”, cum erau denumiți membrii formației Quartetto Italiano, a plecat din această lume. Un remarcabil violist și pedagog, Piero Farulli, s-a stins din viață la 3 septembrie, la Mugello, lîngă Florența.

Dacă i-am reținut numele pentru această rubrică este, între altele, deoarece istoria sa se contopește cu aceea a renașterii Italiei muzicale după cel de-al Doilea Război Mondial și a unor momente de vîrf ale politicii culturale a acesteia. Piero Farulli a fost o personalitate pentru care muzica era, așa cum se scria într-un omagiu publicat de Giornale de la Musica, „bucuria și în același timp terenul predilect de luptă, drapelul, baricada sa, o tranșee în care a purtat lupte de-a dreptul epice, în mod special pentru Școala de Muzică de la Fiesole, creatura sa, în căutarea consensului, a succesului, a resurselor materiale, a relațiilor importante necesare dezvoltării, fără să i se poată opune cineva.”

Farulli a aparținut acelei categorii de muzicieni italieni născuți într-o familie simplă, amatoare de muzică și, la vîrsta de 15 ani, s-a înscris la Conservatorul „Cherubini” din Florența, în 1940 devenind violonist în Orchestra Festivalului Maiul Muzical Florentin. S-a perfecționat în acei ani la Siena, centru de cultură muzicală asemănat de mulți Weimar-ului, la celebra Accademia Chiggiana, unde i-a avut colegi pe violoniștii Paolo Borciani și Elisa Pegreffi, pe altistul Lionello Forzanti și violoncelistul Franco Rossi, ultimul devenit prieten apropiat timp de o viață.

Războiul avea să-i separe, Borciani petrecînd luni de zile ca partizan în munți, în nordul Italiei, Farulli recrutat în armata italiană, trăind dezastrul campaniei din Sicilia, și apoi, dezertor, străbătînd întreaga peninsulă, pentru a se stabili o vreme la Bari, unde a cîntat în orchestra.

Quartetto Italiano avea să ia formă sub numele de Noul Cvartet Italian în decembrie 1945, iar la scurtă vreme să trăiască prima criză, odată cu decizia altistului Lionello Forzanti de a se dedica dirijoratului, urmată de plecarea lui în Argentina. Borciani îl învita imediat pe Piero Farulli să se alăture cvartetului, dar, în condițiile timpului, avea să treacă aproape un an pînă cînd scrisorile repetate au ajuns la destinatar. Farulli, își amintește Guido Alberti Borciani într-un volum dedicat cvartetului, a răspuns cu entuziasm și le-a propus celor trei să se întîlnească la Florența, unde, la acea vreme cînta în Orchestra Teatrului Comunal.

Cu o energie neobișnuită, ce l-a caracterizat întreaga viață, Farulli avea să se supună unui regim dur, cinci ore pe zi repetînd și cîntînd în Orchestra Teatrului, alte cinci repetînd cu Quartetto Italiano. Un regim cu atît mai dur de repetiții și calibrare a cvartetului, cu cît membri săi își propuseseră - și au respectat convenția timp de decenii - de a cînta în concert din memorie, fără partituri.

Bernard Gavoty, criticul parizian binecunoscut și românilor, exclama entuziast într-o cronică din 1950: „n-am observat niciodată o asemenea simultaneitate în elan, o aceeași transparență, un asemenea sacrificiu pe altarul cauzei comune”.



Cei patru tineri muzicieni și-au continuat perfecționarea cu lecții primite de la Arturo Toscanini și îndrumări de la Arturo Benedetti Michelangeli, iar, în 1951, cu o modificare esențială a înțelegerii muzicii grație întîlnirii la Salzburg cu dirijorul Wilhelm Furtwängler. Celebrul dirijor, impregnat în acel moment de muzica verdiană, și-a exprimat dorința de a-i asculta cîntînd Quartetul lui Verdi. Invitați să facă muzică împreună în reședința lui Furtwängler, cei patru treceau în revistă repertoriul de cameră, cîntînd cu dirijorul la pian, Quintetul de Brahms și discutînd în detaliu cvartetele lui Beethoven.

Lecția lui Furtwängler avea să fie determinantă, din acel moment cvartetul cîștigînd o libertate spirituală ce avea să-i caracterizeze întreaga perioadă de existență, pînă în 1977. Elisa Pegreffi vorbea despre credo-ul lor: „Liberta nella battuta”, iar Paolo Borciani numea un ritm „ce trebuie întotdeuna marcat de bătăile inimii, ale unei inimi sănătoase și nu de către metronom”. Criticii au calificat ulterior maniera lor de interpretare drept „caracterizată de oscilații practic imperceptibile ale tempo-ului și de capacitatea de a da o respirație amplă paginii muzicale”, toate cumulîndu-se într-un sunet rotund ce-l amintea pe acela al unei orchestre simfonice. Quartetto Italiano și-a încetat existența în 1977-78, după ce Piero Farulli a fost silit să se retragă, consecință a unor tulburări cardiace grave.

Farulli avea să-și dedice ultimele decenii de viață „Școlii muzicale de la Fiesole” al cărui creator fusese din anii '60, consacrată, începînd din 1974, pregătirii tinerilor muzicieni de mare talent. Un proiect muzical original, extrem de stimulator pentru tineri, ce s-a bucurat de un mare succes și prestigiu în anii de glorie ai politicii culturale italiene. Torraccia di San Domenico, se scrie astăzi despre casa ce a adăpostit școala, a devenit atunci un soi de Gotha musical, între profesori și invitați aflîndu-se pianistul Maurizio Pollini, dirijorii Claudio Abbado, Riccardo Muti, Sinopoli și, fapt neobișnuit, cei patru președinți ai Italiei.

Cum i se aducea zilele acestea omagiul, Farulli a înțeles „ideea de cultură ca un drept cetățenesc, ce ar trebui să fie principiul director și să orienteze politica de stat în domeniul culturii și al creativității.”