Ironia sorţii face ca în ziua în care Republica Moldova a celebrat sărbătoarea naţională Limba Noastră, vineri 31 august, la Bucureşti să înceteze din viaţă unul din cei mai importanţi şi valoroşi scriitori de limbă română, poeta Constanţa Buzea. Era în vîrstă de 71 de ani.
Un scriitor important şi valoros, dar fără glorie, pentru că a stat mereu în umbră, delicată, fragilă, alegînd parcă acel anonimat al cuvintelor din care a fost extrasă toată seva sărbătorilor false, deci fără rost.
A mai stat într-o umbră, violentă şi tragică, aceea a fostului ei soţ, Adrian Păunescu, iar alăturarea literară a acestor doi scriitori români este exemplul perfect al unui aparent paradox: cel mai bun, cel mai frumos este întotdeauna cel care, scriind, de fapt tace.
Tace pentru că foloseşte cuvinte vii, adică acele cuvinte care fără să strige, fără să sune şi fără să cînte, ne transformă pe noi, cei care le citim, în propria lor viaţă.
S-a născut în 29 martie 1941 la Bucureşti. A studiat filologia la Universitatea din acelaşi oraş, unde a obţinut licenţa în 1970. Între 1974 şi 1989 a fost redactor la revista „Amfiteatru”, iar din 1990 a lucrat în redacţia „României Literare”, unde a semnat rubrica de corespondenţă „Post-restant“.
A scris peste 20 de volume de poezie, şi a primit cîteva premii ii literare importante, între care Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei. A scris şi cărţi pentru copii, apreciate şi răsplătite cu premii literare.
Nu putem încheia această evocare fără să ne reamintim una din cele mai frumoase poezii scrise vreodată în limba română: „Leac pentru îngeri”, de Constanţa Buzea.
„Sunt tristă, dar de tine niciodată.
Fug animalele speriate de minuni
La care nu mai ştim să ne gândim,
Miercuri şi marţi, vineri şi luni.
Săraci în zile, cine ştie, trecem
Legaţi la gît de lungi copilării
Ninşi de puterea sfintelor petreceri
A nu fi, a te naşte, a iubi.
Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?
Leac pentru îngeri, cântecul meu trist.”
