Atunci cînd omul este aproape de Dumnezeu....

Părintele Alexie, un călugăr tânăr de la Mănăstirea Noul Neamţ din Chiţcani, vorbește despre viața monahală, spunând ca prioritatea monahului este vindecarea propriilor răni şi plângerea păcatelor. „Aşa au fost şi sfinții: s-au vindecat întâi pe sine", ne explica monahul Alexie. El sugerează că într-o mănăstire nu zidurile se ridică mai întâi, ci omul ce lucrează, ieșind din păcat.

Europa Liberă: V-aţi retras de câţiva ani buni aici la mănăstirea de la Noul Neamţ?

Alexie Lungu: „Am venit în această mănăstire pentru prima dată la seminarul teologic în 1996. Şi în anul trei de la seminar am dat cerere pentru a intra în viaţa monahală din această sfântă Mănăstire. Şi din 1999 am primit cinul călugăresc ca monah. Până acum mă stărui cu mila Domnului să fac ascultarea în această sfântă Mănăstire.”

Europa Liberă: Chemarea a fost la ce vârstă către locaşul sfânt?

Alexie Lungu: „Chemarea am simţit-o demult, chiar până la seminar, dar nu eram sigur. Şi pe parcursul timpului Dumnezeu descoperă acest lucru.”

Europa Liberă: Reacţia celor din jur, din familie care a fost prima reacţie când aţi luat decizia că trebuie să ajungeţi la mănăstire şi să nu mai veniţi acasă?

Alexie Lungu: „Sigur că negativă. Părinţii până la urmă au acceptat acest lucru şi sunt mulţumiţi.”

Europa Liberă: Foarte puţină lume are o imagine clară despre viaţa monahală. Ce presupune această viaţă?

Alexie Lungu: „În primele veacuri dacă pleca cineva din familie nu era o problemă, ci era o bucurie. Dacă erau două fete în familie, una pleca în mănăstire, alta pleca pentru a prelungi neamul omenesc. Chiar şi împăratul, şi împărăteasa până în sec. al VI-lea ajungând la o vârstă înaintată plecau ambii în mănăstire. El în mănăstire de călugări, iar ea în mănăstire de maici.

În perioada regimului sovietic cum a fost cu închiderea bisericilor, mănăstirilor clar că s-a făcut o imagine negativă asupra bisericii. Dar întotdeauna biserica a avut adevărul ei. Chiar dacă au fost unii oameni care au pătat biserica. Dar biserica întotdeauna continuă să existe şi va fi până la sfârșitul veacurilor. Căci Hristos spune: „Eu sunt cu voi şi nimeni - împotriva voastră”. Deci dacă într-un copac sunt 5 mere stricate, noi nu avem dreptul să spunem că toate merele sunt la fel.

Ne-au întâmpinat mai mulţi călugări, unii au plecat cu binecuvântarea părintească , alţii clar că au avut opunere din partea părinţilor, dar totuşi până la urmă încearcă să accepte. Pentru că fiecare om are voinţă liberă şi dacă face un lucru, el îl face pentru că simte o chemare şi păşeşte pe această cale.

Cel care vine în sfânta Mănăstire, el simte chemarea aceasta de la Dumnezeu. Cu toate că sunt ispite, de care nimeni în această viaţă nu poate scăpa, adică ele ne însoţesc până la mormânt , toate ispitele indiferent de om, indiferent de rangul care îl poartă, ispitele ne pasc până la mormânt. Omul dacă simte o chemare şi pune şi stăruinţă în acest lucru Dumnezeul îl ajută, îl încununează şi are succes.”

Europa Liberă: Cum înţelegem păcatul şi iertarea păcatului?

Alexie Lungu: „Păcatul în primul rând este ceva care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu care este lumină. Adică omul care permanent se află în păcate, dar se pocăieşte, el se apropie de Dumnezeu. Aşa cum un om se apropie de lumină. Adică un om care se curăţeşte de păcate se aseamănă cu o lumânare care arde şi luminile acestei lumânări se răsfrâng la infinit. Omul văzând acea lumânare vine la lumină. Omul care îşi vindecă patimile, neajunsurile care le are el se aseamănă acestei lumânări.”

Europa Liberă: E grea această vindecare de păcat?

Alexie Lungu: „Această vindecare se face numai în biserică atunci când omul este aproape de Dumnezeu. Atunci când omul îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor, pentru că firea omenească este neputincioasă. Omul nu poate nimic fără Dumnezeu. Deci o patimă să o vindeci este în primul rând cu ajutorul lui Dumnezeu. Un călugăr când dă făgăduinţele călugărești în faţa sfântului altar, când dă făgăduinţe că se va păstra în curăţenie, că se va face ascultare până la sfârșit, va avea răbdare, el zice la fiecare dintre aceste făgăduinţe – „Da. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.”

Se pune în primul rând accentul pe voinţa personală şi pe ajutorul lui Dumnezeu. Căci fără El, cum se spune în rusă, nici până la prag. Adică omul are o chemare de la Dumnezeu de a deveni sfânt. Dar asta nu presupune că omul din primul moment să urce direct la Dumnezeu. Drumul spre Dumnezeu e ca un urcuş pe munţi, aşa cu vale-deal, vale-deal. Deci omul cade, se ridică, cade, se ridică. Nu poate omul să urce direct. Pentru că atunci dacă urcă direct îl paşte o primejdie foarte mare de a cădea în plasa Diavolului, la care nici nu se aşteaptă. De aceea omul poate înainta pe acest drum cu smerenie şi cu ajutorul lui Dumnezeu.”

Europa Liberă: Acest interviu îl realizăm aici în atelierul dvs. de sculptură. Vă ajunge timp pentru această pasiune?

Alexie Lungu: „Nu e o pasiune, e ascultare. Încă din vechime călugării fiind în pustie, depărtaţi de lume, deşi s-au lepădat de cele materiale, ei împleteau coşniţe pentru a le vinde şi aşi lua ceva de mâncare. Din ceea ce aveau surplus dădeau la săraci, făceau milostenie şi îşi opreau pentru strictul necesar.

Atelierul de sculptură în Mănăstirea Noul Neamţ s-a deschis cu doi ani în urmă. Până la acest moment sculptam la chilie. Dar cu doi ani în urmă am deschis acest atelier unde facem lucrări mai mari. Am terminat un pristol, lucrat în stejar, ceea ce se lucrează mai greu, este un lemn tare. Am lucrat şi în tei. Am făcut Răstignirea cea mai mare de trei metri şi jumătate. Este unicală, într-un stil bizantin, pe când la noi este răspândit mai mult stilul realist. Eu am lucrat într-un stil bizantin care este mai primit de biserică.”

Europa Liberă: Şi unde e Răstignirea?

Alexie Lungu: „Răstignirea se află în satul Taraclia raionul Căuşeni. Este lângă biserică, cu cinci chipuri pe ea: Mântuitorul, Maica Domnului, Sfântul Ioan şi în spate Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. La atelierul de sculptură este o ascultare secundară. În primul rând este rugăciunea, este slujba care se oficiază zilnic în această Mănăstire. Este ascultarea cu bibliotecă, ghidajul prin Mănăstire, iar în timpul liber sunt la atelierul de sculptură. Deşi aici pot să mă aflu până la orele unu, două noaptea.

Când simt nevoia de acest lucru, mă simt liber şi odihnit atunci lucru merge altfel, că atunci noaptea este mai liniştită şi pentru rugăciune, şi pentru îndeletnicirea cu această ascultare. Când faci un lucru cu toată inima, te bucuri de el şi acest lucru se simte. Deci orice lucru care se face în Mănăstire se face cu rugăciune. Şi dacă facem un lucru nu neglijăm ascultarea, nu neglijăm rugăciunea, că asta este principalul. Şi am văzut din practică că atunci când te mărturiseşti, te împărtăşeşti şi zici o rugăciune în timpul lucrului, merge lucrul altfel.”