O sticlă cu mesaj, Pecs (2)

Chiar dacă nici un poet maghiar nu a vestit – în versuri ocazionale, dar care să rămână în istoria literelor europene asemenea poemului lui Jozsef Attila, Urare de bun venit lui Thomas Mann – sosirea ta la Budapesta, te-ai bucurat de întâmpinarea călduroasă a lui Mehes Karoly, el însuși poet & romancier, membru al Parlamentului Cultural European, și totodată curatorul Writer in Residence Iroprogram, Pecs. De la gara Keleti până la Pecs, pe-o autostradă netedă ca oglinda, Karoly pilotează cu stânga, în timp ce dreapta și-o folosește pentru a se face înțeles prin gesturi, acolo unde bruma sa de rusă nu e suficientă (la rândul tău, treci de la rusă – singura limbă „de intersecție” între voi doi, moștenirea „de neuitat” a lagărului socialist – la franceză sau română, în funcție de cuvântul potrivit/le mot juste ce-ți vine primul pe limbă). În mai puțin de trei ore, ați și ajuns la destinație, Zsolnay Kulturalis Negyed/Zsolnay Cultural Quartier, unde ești invitat cu o bursă de reședință, iar priveliștea ce ți se deschide în fața ochilor te fură din prima – de jur împrejur, clădiri care mai de care mai arătoase, acoperite (unele, cele mai vechi) cu majolică multicoloră, formează un adevărat tărâm de basm; aproape că te aștepți să-și facă apariția vreo zână rătăcită sau cel puțin vreun elf sau spiriduș pus pe treabă. Abia mai târziu afli că, la origine, acest complex arhitectonic a fost (și a rămas, în parte) chiar o uzină de ceramică, și nu una oarecare, ci – nici mai mult, nici mai puțin! – faimoasa Zsolnay. (Puțină istorie: după moartea lui Vilmos Zsolnay (1828-1900), fondatorul întreprinderii ce-i poartă numele, fiul său Miklos Zsolnay va înălța un mausoleu în vârful colinei din imediata apropiere a manufacturii – altădată, locul unde se afla eșafodul orașului! –; anume de aici bătrânul obișnuia să-și contemple întinderile domeniului, aflat literalmente la picioarele sale. Lucrările de amenajare a teritoriului din jurul uzinei încep în 1901, după proiectul arhitectului Tadé Sikorski, ginerele lui Vilmos Zsolnay, iar în 1913 sicriul de aramă al acestuia din urmă era deja instalat în cripta funerară, fiind urmat în 1919 de cel al soției sale, Teréza Bell. Li se va alătura, câteva decenii mai târziu, fiul lor Miklos; rămășițele pământești ale celorlalți membri ai familiei au fost vandalizate, fiind re-înhumate în Cimitirul de Onoare din Pecs, în 1986. Clădirea neo-romană a mausoleului are o capelă și o cameră funerară la subsol, în mijlocul căreia este instalat un sarcofag. Această găselniță arhitecturală –asemănătoare celei a mausoleului lui Napoleon – face ca oamenii din capelă să se încline pentru a saluta memoria defunctului, în timp ce vizitatorii criptei trebuie să-și înalțe privirile spre sarcofag, plasat pe un piedestal. Decorul interior este opera lui Sandor Apati Abt, sculptorul principal al uzinei. Profanat în anii cei mai sumbri ai istoriei, apoi abandonat în voia sorții, ajungând chiar un fel de refugiu al oamenilor fără căpătâi, mausoleul va fi renovat după schemele și imaginile de arhivă originale grație programului Pecs 2010, Capitala culturală europeană.) Nu atât trecutul – fără doar și poate glorios! –, cât prezentul dă măsura fenomenului Zsolnay Kulturalis Negyed: în perimetrul fostei uzine, câteva muzee (de ceramică, în primul rând – dar nu numai), o galerie, un teatru de păpuși, un Planetariu, câteva săli de concerte în aer liber, mai multe cafenele și terase, și nu în ultimul rând o casă de oaspeți pentru bursierii aflați în reședință, își desfășoară zi de zi activitățile, conform unui plan anunțat din timp – totul pe un teritoriu cât un timbru poștal (sigur, în comparație cu suprafața orașului). Felul în care este organizat acest „oraș în oraș” te duce cu gândul la Castalia lui Hermann Hesse, Provincia Pedagogică din Jocul cu mărgele de sticlă; să fie oare Zsolnay Kulturalis Negyed replica modernității dată – hic et nunc – orașului vechi, cu o tradiție bimilenară, Sopianae/Pecs?! Răspunsul se află negreșit extra muros Zsolnay Cultural Quartier – nu ai decât să ieși în oraș.

Ți s-a mai întâmplat o dată să fii ghidat după auz, la chiar prima ta ieșire din țară – pe-atunci, în mai 1990, încă URSS! –, când trezindu-te cu noaptea în cap la casa de oaspeți a Mitropoliei, nu te-a mai răbdat inima și ai pornit să colinzi Iașii, nu atât la pas, cât după ureche: aflat pentru prima oară în mediul firesc al limbii materne, la un moment dat te-ai surprins că parcă-ți lipsește ceva, un anume fon muzical, pentru ca tot atunci să constați că-ți lipsea chiar… limba rusă! La Pecs te izbești de platoșa – de ceramică Zsolnay! – a limbii maghiare, pe cât de colorată sonor (imitând trilurile de mierlă – sau poate că mierlele au învățat să cânte, trăgând cu urechea la fluierăturile nomazilor ce colonizau Câmpia Panonică?!), pe atât de refractară la orice „potrivire” cu alte graiuri europene (bancul din perioada sovietică despre unitatea de nezdruncinat a lagărului socialist e prea bun, ca să nu-l amintești aici, bineînțeles în original: „– ВОПРОС: На чем держится единство социалистического лагеря? – ОТВЕТ: На монгольской интеллигентности, на северно-корейском гостеприимстве, на русской трезвости, на польском атеизме, на румынском интернационализме, на болгарском альтруизме, на немецком чувстве юмора, и.т.д., и.т.п., и скрепляется легким, общедоступным венгерским языком”). Nu-i vorba, ai mai trăit în medii lingvistice străine (doar experiența chineză & tibetană cât face!), nicăieri însă acustica spațiului nu a surprins într-o măsură mai mare urechea ta „făcută” de traducător (alias, cel care trage cu urechea) – făurită parcă pentru a vorbi din goana calului, pe întinderi nemărginite, șfichiuind cuvintele, maghiara are ceva din dulcea iuțime de paprica, totul e să ți se dea pe gust! (Și ți s-a, cu prisosință!) Și – nota bene! – fonetica nu-i decât învelișul unei mașinării morfologice & sintactice mult mai sofisticate, ce i-ar ridiculiza până și pe ceasornicarii elvețieni, dacă aceștia din urmă ar asambla limbi și nu ornice!

(Va urma)