Linkuri accesibilitate

Judecători CEDO


Legitimitatea judecătorilor CEDO e totală, chiar în raport cu jurisdictia natională a fiecărei ţări

Numirea judecătorilor nationali în colegiul Curtii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO) de la Strasbourg are loc urmând o procedură care a fost insistent etichetată drept „bizantină“, în ideea că nesfărsite manipulări în culise duc la selectionarea fiecăruia din cei 47 de judecători, cîte unul din fiecare țară membră.

CEDO nu depinde de Uniunea Europeană (UE) ci de Consiliul Europei, organizatie cu personalitate juridică, dar care, spre deosebire de UE, nu dispune de mijloace de presiune concrete pentru a-si pune deciziile în practică.

Fiecare ţară membră în Consiliul Europei (România a intrat în 1993, iar Moldova doi ani mai tîrziu) prezintă o listă de trei candidati pentru postul de judecător care îi revine. Acestia sint discutati în plenul Adunării Parlamentare a Consiliului. Plenul alege, prin vot majoritar, cîte un judecător de pe fiecare listă de trei candidati propusi de fiecare ţară. Mandatul e de nouă ani si nu poate fi prelungit.

Cei trei propusi de fiecare ţară trebuie sa fie, cum o precizează oarecum vag Conventia Europeană a Drepturilor Omului, persoane care „se bucură de cea mai mare considerare morală si care reunesc conditiile pentru a exercita înalte functii judiciare“. Selectia celor trei, din care e retinut doar unul, este de competenta exclusivă a fiecărei ţări din Consiliul Europei. La Strasbourg nu se analizează cum au ajuns cei trei în faţa plenului. Judecatorii nu îsi "reprezinta" insa tara, ci sint presupusi a-si da verdictele in mod absolut independent.

Abia in primăvara acestui an, Consiliul Europei a adoptat însna o serie de recomandări precise adresate guvernelor pentru selectia celor trei candidati judecători. Astfel, printre cei trei candidati trebuie sa fie cel putin o femeie. Acestea sînt însă doar recomandări si pînă si acum unele ţări, chiar si occidentale, vin, atunci cînd scaunul lor e liber, cu o listă de trei bărbati.

În sfîrsit, trebuie subliniat ca legitimitatea judecătorilor CEDO e totală, chiar în raport cu jurisdictia natională a fiecărei ţări: dat fiind că Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei e compusă din sute de deputaţi din parlamentele nationale, judecătorii CEDO au automat o legitimitate atît internă, cît si la nivelul ansamblului celor 47 de ţări... La urma urmei, acasă, în ţară, parlamentul nu are nicio putere asupra numirii judecătorilor. La nivelul Curtii Europene, însă, da.

-----------------------------------------

Pe lângă satisfacţia de a fi atins culmea carierei, poziţia de magistrat la CEDO îi mai oferă celui care o obţine şi o retribuţie lunară echivalentă cu salariul unui şef pe justiţia moldovenească pe câţiva ani. Aşa că lupta pentru mult-râvnita funcţie nu poate fi decât aşa cum este ori de câte ori devine locul vacant: acerbă şi urmărită atent de ochiul vigilent al opiniei publice.

Concursul pentru selectarea înlocuitorului lui Mihai Poalelungi, care a renunțat anul acesta la postul de la Strasbourg pentru a deveni șef la Curții Supreme de Justiție, a stârnit critici dure chiar din momentul lansării. Dinspre organizaţii din sectorul asociativ, dar şi a Curţii Constituţionale s-au auzit voci care au reclamat politizarea extremă a comisiei de selecţie şi au anticipat că se va produce o alegere politică în locul uneia strict profesioniste.

La începutul acestei săptămâni alegerea a fost făcută, iar cei ce până acum vorbeau despre implicarea prea mare a politicului au trecut deja la prognoze sumbre, cum ar fi cea că întreaga listă de finalişti ar putea fi respinsă în faza de la Strasburg. Şi nu neapărat din cauza pretinsei politizări a concursului, cât a nerespectării unor exigenţe formale cum ar fi prezenţa obligatorie în listă a unei femei, respectarea unui anumit cenz de vârstă, cât şi relativa egalitate a finaliştilor ca prestaţie profesională şi publică. Pînă şi faptul că din comisia de admitere au făcut parte persoane care sînt subalternii unor candidaţi nu dă foarte bine.

Prin urmare un deznodământ nu tocmai favorabil pentru candidaţii Chişinăului este admis chiar şi de Mihai Poalelungi, fostul magistrat la CEDO care a făcut parte din actuala comisie de concurs:

„Candidaţii corespund exigenţelor, însă temei ca lista să fie respinsă întotdeauna există. Este o problemă că nu există nici o femeie în listă. Cei trei sunt foarte diferiţi ca imagine în societate. M-a surprins faptul că domnul Nagacevschi, persoana care a stat la baza dezvoltării protecţiei drepturilor omului în Republica Moldova nu este în listă. Eu cred că el are motive întemeiate să fie nemulţumit şi cred că ar fi meritat să fie printre cei trei. Domnul Grosu are o competenţă foarte înaltă, dar există această problemă că el a fost agent guvernamental şi a semnat foarte multe observaţii, or conform recomandărilor candidaţii nu ar trebui să fie deseori înlocuiţi de judecător ad-hoc, ceea ce în cazul lui Grosu ar putea fi o problemă. La fel, legat de vârstă:la CEDO se optează pentru o vârstă mai înaintată. Deci, există câteva aspect, poate nu de natură să determine respingerea listei, dar să ridice anumite probleme. Rămâne ca panelul de preselecţie de la Strasburg să-şi spună cuvântul.

Într-adevăr, Vitalie Nagacevschi, cunoscut avocat şi fost coleg de partid cu premierul, plecat însă din viaţa politică după realizarea unui controversat raport asupra evenimentelor din aprilie 2009, a fost pretendentul creditat iniţial cu cele mai multe şanse. Iată ce a spus Nagacevschi când nu s-a regăsit printre cei trei jurişti selectaţi de guvern:

„Asta este pedeapsa lui Filat pentru că nu am acceptat să-i fiu şiret la papuc. Dar în genere am impresia că o să existe probleme cu propulsarea acestei liste din cauza că nu s-au respectat mai multe cerinţe exprese a CEDO. Eu personal am depus cerere ca să mi se prezinte rezultatele concursului ca să văd de ce nu am trecut”.

În 2001, când proaspătul guvern comunist venit la putere găsise întocmită de predecesori lista magistraţilor ce urmau să meargă la concursul instanţei internaţionale şi o anulase fără să îi pese de penibilul situaţiei, opinia publică a reacţionat prompt şi chiar furibund. Dar şi mai multe critici şi-au atras autorităţile atunci când în 2007 au trimis la Strasburg trei magistraţi din care curtea nu a ales niciunul. În ambele cazuri s-a considerat că alegerea Chişinăului a fost mai degrabă politică decât bazată pe criterii strict profesioniste. Aşa că o nouă clacare ar constitui o certă lovitură de imagine pentru un guvern care îşi acreditează cu mari dificultăţi identitatea democratică.
Previous Next

XS
SM
MD
LG