Câteva sute de victime ale deportărilor staliniste și rude ale acestora au comemorat ieri în scuarul Gării Feroviare de la Chişinău cel de-al doilea val al deportărilor, din 6 iulie 1949. Pe parcursul săptămânii Guvernul a organizat mai multe acţiuni dedicate Zilei victimelor stalinismului. Partidul Liberal vrea pedepsirea prin lege a negării crimelor regimului comunist sovietic. Deputaţii liberali spun că sancțiunile sunt necesare pentru a combate „falsificarea istoriei”. Nu este limpede când ar putea fi dezbătută noua lege și nici ce șanse are să fie adoptată.
„Aiureli de-ale lui Ghimpu.” Aşa a catalogat liderul comuniştilor, Vladimir Voronin, proiectul de lege propus de liberali, care prevede sancţionarea celor care neagă deportările şi represiunile comuniste. Totodată, Vladimir Voronin recunoaşte deportările staliniste. Mătuşa lui a fost deportată, ridicată noaptea, numai în cămaşă de noapte. Dar, aşa cum spune el, este murdar, când aceste lucruri se folosesc pentru un mandat.
*
Europa Liberă: Şase iulie a fost declarată Ziua victimelor staliniste. In perioada sovietica, Moldova a fost supusă mai multor valuri de deportări, făcute sub forma represiunilor politice. Cifra exacta a persoanelor trimise în lagărele de muncă forţată nu se cunoaşte. Potrivit istoricilor însă, în Siberia si Kazahstan au ajuns zeci de mii de oameni. Printre aceştia şi Ana Rusnac, deportată în 1949. Deşi este biolog de profesie, ea a studiat foarte bine actele juridice de când se judecă cu Primăria oraşului Soroca pentru a-şi reîntoarce averile. Iată ce-şi mai aminteşte deportata.
Europa Liberă: „Aţi aflat motivul deportării?
Ana Rusnac: „L-am citit în Cartea memoriei, e scris că tata a fost într-un partid burghez. Da, el a fost în Partidul Ţărănist, dar asta nu era un motiv pentru ca omul să fie deportat. El n-a făcut nimic contra acestui stat, el a fost loial faţă de puterea sovietică şi nu avea pentru ce să fie deportat. Noi, copiii, tot suntem victime şi tot am avut nevoie de reabilitare. Un copil, care putea să se nască în tren, de acum era om represat, inamic al puterii sovietice. Aşa de fapt era scris.”
Europa Liberă: A fost greu să fiţi reabilitaţi?
Ana Rusnac: „Tatăl meu a ţinut foarte mult să fie reabilitat şi în Siberia scria tot timpul la procuratură. Scria şi scria. Şi mama spunea: lasă-i în pace, că nu vor trimite mai departe, dar el a insistat şi a fost reabilitat în anul 1960.”
Europa Liberă: După moartea lui Stalin.
Ana Rusnac: „După moartea lui Stalin, desigur. El a fost profesor la Liceul tehnic agricol în Soroca, a avut studii superioare. De fapt, nouă ne-a fost un pic mai uşor, că părinţii mei ştiau totuşi limba rusă şi asta ne-a ajutat cumva să ne aranjăm în Siberia.”
Europa Liberă: Cunoaşterea limbii ruse era un colac de salvare?
Ana Rusnac: „Era un colac de salvare.”
Europa Liberă: Câţi ani aţi stat în GULAG?
Europa Liberă: Cât de uşor va fost ca să recuperaţi proprietăţile confiscate?
Ana Rusnac: „Eu sunt doctor în ştiinţe, sunt foarte insistentă în ceea ce fac şi m-am ocupat şapte ani pentru a recupera casa părintească în Soroca.”
Europa Liberă: În ce s-a transformat casa părintească?
Ana Rusnac: „Casa părintească s-a transformat în grădiniţă de copii. Am reuşit să recuperez o parte din bani, cu care ea a fost vândută. Noi am fost reabilitaţi, am depus cerere la primărie că cerem să fie întoarsă. În timpul acesta Departamentul de privatizare a vândut casa asta, numai să nu ne întoarcă casa.”
Europa Liberă: La cât a fost evaluată?
Ana Rusnac: „La 85 de mii de lei.”
Europa Liberă: Suma aţi recuperat-o integral?
Ana Rusnac: „Da. Şapte ani am umblat prin judecăţi.”
Europa Liberă: Câte şedinţe de judecată aţi avut?
Europa Liberă: Doamnă Rusnac, vreau să vă întreb, generaţia tânără ce lecţie trebuie să înveţe din aceste deportări?
Ana Rusnac: „Ar trebui să ştie că noi suntem un popor şi trebuie să fim uniţi. Când eu m-am întors din Siberia eu am spus: iată, noi am fost deportaţi, voi aici tot aţi trăit prost, fiindcă aţi rămas fără intelectuali. Ei ne-au spus: ei pe voi v-au dus, dar noi am trăit tare bine cu ruşii. Ştiţi, asta m-a durut foarte mult. Eu am înţeles că noi nu suntem un popor unit, dacă nu vom face unirea, noi ne vom pierde în toate provocările astea care sunt făcute.”
Europa Liberă: Dar ce scop a urmărit Stalin şi acoliţii lui, efectuând aceste deportări?
Ana Rusnac: „Desigur că scopul principal a fost de a diminua influenţa română, să deznaţionalizeze, aşa cum au făcut şi în alte părţi. Ne-a fost foarte greu. Efectul rusificării, efectul deznaţionalizării, socializării aici a fost foarte puternic. Ne-a lovit din plin. Salvarea noastră este în unire, eu aşa înţeleg.”
*
Europa Liberă: Silvia Gangan, şi ea una dintre victimele deportărilor, îşi deapănă trista poveste trăită acolo, în recea Siberie.
Europa Liberă: Ce vă amintiţi despre perioada stalinistă?
Silvia Gangan: „Stalin a fost un fascist adevărat. Vroia ca din Basarabia să nu rămână nici un om inteligent, el vroia ca Basarabia să fie o provincie a Rusiei de robi. Şi-a pus ţelul să ridice pe toţi oamenii, cei care mai înţeleg, oamenii mai deştepţi, culţi, gospodari, pe toţi să-i ducă. Să rămână numai oamenii săraci, care n-or mai vrea nimic, numai pentru o bucăţică de pâine să fie robii lui Stalin şi ai Rusiei, iată ce vroia Stalin să facă.”
Europa Liberă: Moartea lui Stalin vă amintiţi?
Silvia Gangan: „Îmi amintesc. Eram în şcoala pedagogică şi plângeau toţi. Da eu râdeam şi săream în sus de bucurie. Am fost stimată fiindcă nu ştia nimeni cine sunt eu şi de unde am provenit. De aceea am devenit şi învăţătoare eminentă, şi veteran în muncă, şi fotografia mea a fost la tabla de cinste.”
Europa Liberă: Generaţia tânără ştie adevărul despre perioada stalinistă?
Silvia Gangan: „Nu prea ştie, ar trebui noi să-i învăţăm şi să le spunem, iată. Tare puţin ştiu, eu când le povestesc, ei se miră.”
Europa Liberă: Pe timpul lui Stalin se impunea să înveţi poezii despre el, să cânţi.
Europa Liberă: Şi învăţaţi?
Silvia Gangan: „Da, învăţam şi spuneam, şi-l lăudam şi Stalin şi Lenin erau la noi Dumnezeu. Era şi imn despre Stalin. Mai pe scurt ne închinam nu la Dumnezeu da lui Stalin.”
Europa Liberă: Dar totuşi icoane erau?
Silvia Gangan: „Nu erau icoane, nu mai ştiam ca să plecăm la biserică. Şi iată totuşi mulţi am scăpat de toată urgia aceasta.”
Europa Liberă: Aţi trăit cu frică?
Silvia Gangan: „Tot timpul am trăit cu frică.”
Europa Liberă: Ce însemna frica?
Silvia Gangan: „Stăteai şi te gândeai: o să trăiesc mai mult, sau o să vină într-o seară şi te-a lua. Fiindcă nu puteam uita cum au venit cu armele când buneii i-au luat şi am fugit, nu am observat aşa. Dar după un an, când l-au luat pe tata, şi a venit noaptea iar maşinica neagră cu arme. Vă închipuiţi, tatăl meu, care a educat tot timpul băieţi buni, au venit atunci cu armele şi l-au luat ca pe un bandit şi l-au suit în maşinică şi nu l-am mai văzut. Şi l-au dus. Nevinovat. Pe urmă, când Stalin a murit, i-au dat drumul şi i-au scris în dosar şi în toate ca să-i întoarcă distrugerea morală, că a fost nevinovat. Vă închipuiţi? Şi eu am umblat prin judecăţi cu aceasta să-mi întoarcă ceva şi nu mi-au întors nimic absolut nici un leu. Au spus că eu nu merit, ce fel de distrugere morală am eu, dacă tatăl meu a fost la închisoare. Vă închipuiţi? Minciuna judecătorilor e ceva straşnică. Şi acum mă judec. Eu care am muncit o viaţă nu-mi ajunge pensia păcătoasă, lucrând în jur la 40 de ani, nu-mi ajunge ca să-mi cumpăr, o bucăţică de carne eu nu mănânc cu anii, ori un ou. Apoi asta nu e distrugere a oamenilor?”
*
Europa Liberă: Teodora Cuzmin, victimă a deportărilor din 6 iulie 1949, este şi autoarea cărţii „Poveste amară", în care a descris viaţa petrecută în exil. Şi la microfonul Europei Libere ea îşi deapănă amintirile, dar mai cu seamă necazurile.
Europa Liberă: Ani buni mulți dintre Dumneavoastră, victimele deportărilor, rudele Dumneavoastră, ați bătut pragul instanțelor de judecată pentru a obține cel puțin o parte din averile pe care vi le-au confiscat atunci când v-au trimis în Siberii de gheață. Zeci de ședințe de judecată. De ce e procesul atât de anevoios?
Teodora Cuzmin: „Mămica, când noi ne-am întors în patrie, e clar că nu aveam unde trage, casa era grădiniță de copii, și am tras la sora Panaghița. Mămica prin cineva a găsit un avocat foarte bun și doi ani de zile a mers lupta cu scrisul la Moscova. Și totuși după doi ani ne-au întors casa. Mai mult nimic, au spus că nimic nu era. Eu, de pildă așa consider că ar fi bine să ne plătească despăgubiri morale. Cred că ar fi fiecare om mulțumit. Ei tot timpul ne amintesc cum să scriem, ce să facem, ba act de moștenire. Care act de moștenire, dacă eu singură am suferit, eu am fost deportată. Ce, mămica atunci când în noaptea ceea știam noi unde ne ducem și ce se petrece cu noi, ca să-mi dea act de moștenire? Consider că e o prostie întreagă. Și tot îmi spun câte documente ce documente. Am dat, doamnă Valentina, de zeci de ori și am mers la Florești că eu am fost din Florești, satul Bobulești. Primăriile îmi răspundeau că nu au bani, de aici spuneau că chipurile au dat. Și așa nu știm unde e adevărul. Ar fi bine conducerea noastră să ducă tratative cu conducerea din Rusia, din Moscova, că noi acolo am fost robi, și ar trebui Rusia să plătească. Dar Rusia nici u vrea să recunoască lucrul acesta. Și noi, oamenii chinuiți, de-acum în vârstă, dacă eu de acum, cea mai mică din familie, am 73 de ani. Cineva, știți, chiar ne-a răspuns din deputați, mi-a zis: doamnă, trebuie de răbdat, doamnă. Dar eu mă uitat, știți așa, parcă mi-a venit și a râde, și a plânge – cam cât noi ar trebui să mai răbdăm?”
Europa Liberă: Teodora Cuzmin a scris și mai scrie cărți despre GULAG. În copertele cărților nu a încăput toată durerea, pe care ați trăit-o în cei șapte ani, aflați în pribegii acolo, în Siberii de gheață. Amintirile cui trebuie astăzi?
Europa Liberă: Dacă ar fi să rezumați cartea care a apărut și cartea care urmează să apară, ce ați scoate în prim plan, din ceea ce ați trăit?
Teodora Cuzmin: „Of, doamnă Valentina, e greu de spus că am trăit. Noi am existat. Aș scoate într-adevăr amarul. Uneori eu chiar plâng și zic: Doamne, oare ne auzi? Oare ne vezi? Și apoi iarăși mă întorc și zic: dar poate că asta așa e soarta noastră, așa ne e dat. Ai luat pe umeri crucea, du-o până la urmă și n-o scăpa. Mai răbdăm.”
Europa Liberă: Ce lecție lasă această pagină neagră din istorie pentru generații?
Teodora Cuzmin: „Doamne ferește să se mai repete. Da, să nu se repete, și să fim noi fericiți, să ne simțim noi stăpâni acasă, într-adevăr conștiința națională fiecare trebuie să aibă și demnitate.”
*
Europa Liberă: Destinul deportaților se aseamănă înfricoșător. Lucia Caraniculov avea doar 10 ani când fusese trimisă în Siberia fără părinți.
Lucia Caraniculov: „Ne-au trezit pe la vreo cinci dimineața și eu mi-am dat seama că e pericol, copil de nouă ani, dar mi-am dat seama.”
Europa Liberă: Părinții unde vă erau?
Europa Liberă: În tren v-au despărțit copii de părinți?
Lucia Caraniculov: „Pe toți bărbații i-au luat din tren. Pe toți.”
Europa Liberă: Și ați rămas singurică în vagon.
Lucia Caraniculov: „Și am rămas singurică în vagon.”
Europa Liberă: Până la destinație ați mers de una singură?
Lucia Caraniculov: „De una singură.”
Europa Liberă: Pentru Lucia Caraniculov deportările ce au însemnat?
Lucia Caraniculov: „O tragedie pe toată viața. Mi-a pus ștampila. Eu când am venit la facultate, în Chișinău.”
Lucia Caraniculov: „După ce am revenit, că eu acolo nu am învățat că nu ne-au dat voie să învățăm.”
Europa Liberă: La facultate?
Lucia Caraniculov: „Aici, la Chișinău, la Institutul pedagogic.”
Europa Liberă: Ați spus că ați fost deportată?
Lucia Caraniculov: „Nu am spus, nu am spus nimic, fiindcă eu eram așa activă și tot timpul eram printre primii, atunci am fost aleasă secretar de comsomol. Până a aflat cine a aflat și - afară.”
Europa Liberă: Dosarul l-ați văzut?
Lucia Caraniculov: „De odată mă duceam la afișă și a zis să vin să-l studiez că exact când m-am pornit cu judecățile astea.”
Europa Liberă: Vă întrebam câte ședințe de judecată ați avut?
Lucia Caraniculov: „În total? Văiii! Nu mai țin minte.”
Europa Liberă: Zeci de ședințe?
Lucia Caraniculov: „Mai mult de zece, dacă le-aș aduna toate.”
Europa Liberă: Și avocat nu ați vrut să vă luați.
Europa Liberă: Pentru că v-ați apărat de una singură.
Lucia Caraniculov: „Eu m-am apărat de una singură, ce-mi trebuie mie avocat?”
Europa Liberă: Casa părintească s-a transformat în grajd?
Lucia Caraniculov: „În grajd, da, au demolat-o și au făcut acolo grajd de vite. Mi-au apreciat-o la zero, la nimic.”
Europa Liberă: Dar aveați puteri astăzi să mai rezistați, să mergeți prin instanțe?
Lucia Caraniculov: „Da. Eu am zis că o să mă duc la Strasbourg și o să fac grevă acolo.”
*
Europa Liberă: Muzeul Naţional din Chişinău a găzduit expoziţia ,,Memoria deportărilor", o expoziție alcătuită din pozele deportaţilor care au fost strămutaţi cu forţa de către autorităţile sovietice în anii 1941, 1949, 1951 din Basarabia şi Bucovina de Nord în Uniunea Sovietică. Poze adunate de la victimele deportărilor rămase în viaţă, de la muzeul ,,Memoria neamului" şi de la Asociaţia foştilor deportaţi şi deţinuţi politici. Europa Liberă a stat de vorba cu Elena Postică, vicedirector al Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.
Europa Liberă: Cât de prețioase sunt ele?
Elena Postică: „Sunt extrem de prețioase fiindcă practic arhivele fostului regim sunt unicele surse de documente, de îmbogățire a patrimoniului muzeal și bineînțeles că este necesar de a afla adevărul, de a cunoaște istoria trecutului, tocmai pentru ca acest trecut să nu se mai repede, să rămână doar în istorie. În expoziție dată avem prezentate peste 600 de piese muzeale, sunt fotografii.”
Europa Liberă: Dar câte dosare ați avut de la Securitate?
Elena Postică: „Am selectat din dosare documentele care prezintă interes științific și expozițional. Adică este vorba de fotografii a persoanelor supuse represiunilor, de documente, de foi volante, de scrisori. Mulți au fost judecați pentru convingerile lor politice, religioase, scriau anumite scrisori antisovietice, foi volante antisovietice, le expediau în adresa conducătorilor țării. Și iată noi am selectat anume aceste documente, care prezintă interes muzeografic, adică pe care le putem prezenta în expoziție, ca publicul să le vizioneze.”
Europa Liberă: Dar pe parcursul anilor ați reușit să faceți portretul robot al celui deportat? Cine era? Om bogat? Omul intelectual?
Elena Postică: „Omul deportat era omul gospodar, omul pe care se ținea, se sprijinea țara, cum se spune – de la coarnele plugului. Fiindcă majoritatea celor deportați, știm în 49 au fost țăranii. Când se pregătea colectivizarea gospodăriilor agricole, pentru a urgenta ritmul colectivizării, anume au fost în primul rând deportați țăranii. Adică țăranii, care aveau și o opinie separata.”
Europa Liberă: Care se împotriveau colectivizării.
Europa Liberă: Dar este adevărat ceea ce spun mai mulți colegi de-ai Dumneavoastră, istorici, că totuși regimul stalinist a vrut să deznaționalizeze acest petic de pământ, acest teritoriu?
Elena Postică: „Este adevărat, fiindcă motivul deportărilor a fost nu doar lichidarea așa-ziselor elemente anti-sovietice și intensificarea ritmului colectivizării, a gospodăriilor țărănești, dar avea și scopul de a dezrădăcina românii basarabeni din locurile natale și de a schimba situația demografică a ținutului în favoarea elementului străin. În locul celor deportați doar erau aduși oameni din alte regiuni ale imperiului sovietic, situația demografică se schimba. În orașe, de exemplu, predomină elementul străin. Populația băștinașă de fapt a rămas să locuiască în mediul rural.”
