2. BruxELLEs versus BRussEL
Hotărât lucru, capitala Belgiei este o Doamnă – iar de ceva timp, chiar Prima Doamnă a UE! –, pe cât de distinsă, pe atât de democratică (citeşte – populară, adică de-a noastră, din popor!). Într-adevăr, odată revenit de la Antwerpen la BruxELLEs, în dimineaţa zile de 16 iunie, intrăm sub incidenţa lui Yin, aşa cum se şi cuvinte autorului lui Yin Time: recepţionera hotelului Beau Cité, şarmantă, este o primă rândunică ce anunţă [primă]vara noastră brabantă (de la Brabant; chit că s-ar potrivi mai degrabă „berbant”). Peste alte 15 minute, sunt deja în compania doamnei Marina Vazaca, de la ICR-Bruxelles, primitoarea gazdă a atelierului de traduce deschis chiar în casa Domniei Sale; nu peste mult timp, îşi fac apariţia şi cele două traducătoare, în portugheză (Maria Teresa Leitao) şi în italiană (Anita N. Bernacchia). Mărturisesc că sunt pur şi simplu copleşit de competenţa cu care dna Vazaca a pregătit „dosarul” poemului à traduire (“Carte nu ştie, ce numai iscălitura învăţase de o făce”), iar lucrul pe text – migălos, întârziind asupra celor mai neînsemnate detalii (deşi tocmai acestea fac deliciul poemului), y compris de ordin biografic, aplicat – mă face să cred că ceea ce se pierde din farmecul versiunii originale la transpunere într-o altă limbă (limbajul auctorial, puternic individualizat) poate fi totuşi recâştigat graţie empatiei dintre poet şi tălmaci (în acest sens, se spune că traducătorul unui romancier este robul acestuia, pe când traducătorul unui poet este chiar concurentul poetului – vezi şi opinia marelui Goethe care recunoştea că versiunea franceză a Faust-ului său, datorată lui Théophile Gautier, este net superioară originalului). Cele peste două ore trec „ca o clipă”, rodul lor însă se va vedea – sper – în timp: astfel convenim să publicăm un dialog pe marginea celor întâmplate, de dorit chiar în România literară, cu poemul meu în original secondat de versiunile portugheză şi italiană.
Duminica se merge pe ospeţe, iar Cătălina şi Robert Adam sunt nişte gazde desăvârşite – la scurt timp, ni se alătură şi Roxana Rizea (expert în domeniul afacerilor externe de la Parlamentul European); tustrei fac parte dintr-o generaţie şcolită în Occident, cu oarece experienţă de lucru în forurile europene, ceea ce face ca România să arate foarte bine în afară. De bună seamă, minţile constituie, de departe, cel mai întrebat produs de export al României (iar dacă mă gândesc bine, şi al Moldovei). Cum e o vizită privată, nu voi dezvălui conţinutul discuţiilor – pot spune doar atât: poftiţi la masa de prânz, peste o vreme ne-am pomenit în plin Banchet platonician…
Cine nu a fugit niciodată de la lecţii nu are cum să înţeleagă neaşteptata libertate a celui care, în plin program, reuşeşte să se sustragă de la cadenţa ritmică a acţiunilor prevăzute din timp (de alţii!). Ei bine, de la o luni am şters-o în Flandra, la Gand/Gent şi Bruges/Brugge, două bijuterii în piatră – pe cât de impunător şi oarecum solemn ca un oratoriu la orgă primul, pe-atât de lucrat în macrameu, de mână, cel de-al doilea, numit şi „Veneţia Nordului”. Să le vizitezi într-o singură zi înseamnă să te faci vinovat de două ori, în faţa fiecăruia dintre oraşe – dar să fii în Belgia şi să nu le vezi deloc, asta chiar nu se iartă! Scurt pe doi, ne-am lăsat picioarele la Gent şi Brugge; noroc că trenurile circulă până aproape de miezul nopţii şi avem cu ce ne întoarce la BruxELLEs (sau, de ce nu, BRussEL, dat fiindcă-n urechi îmi sună fragmente din cântecele Marelui Jacques [Brel], şi în mod special „Les Flamandes”).
Şi a fost noapte (în care au dormit şi paturile de sub noi), şi a fost zi în care urma să reintru în scenă, ba chiar – după cum aveam s-o aflu ceva mai târziu – să fiu de pocinog. Invitat să citesc la Librăria românească din BruxELLEs, EuropaNova, remarc dintr-o ochire câteva titluri scoase la Cartier, printre (încă) nu foarte numeroasele volume de la Humanitas, Polirom ş.a. Sunt mai mult cărţi de istorie, politologie, drept internaţional etc., iar prezenţa mea aici, în carne/carte şi oase e chemată probabil să compenseze oarecum lipsa beletristicii. Cum librăria este prevăzută şi cu o sală de conferinţe, ne instalăm comod cu toţii, dar curând se constată că nu mai ajung scaune – ceea ce înseamnă că va trebui să fiu cât mai succint atunci când se va ajunge la „Întrebări – Răspunsuri”. Remarc pentru a doua oară temeinica pregătire a moderatoarei, aceeaşi neobosită Marina Vazaca, care nu doar că face o introducere cvasi-exhaustivă la poezia mea, ci şi „îmi ridică mingea la fileu” – vorba vine – prin nişte întrebări pe care mi le-aş fi pus eu însumi (de genul: „Aţi afirmat o dată că veniţi dintr-o «zonă calamitată lingvistic». Cum v-aţi trăit condiţia de «sinistrat»? Cât anume din demna ei încăpăţânare v-a transmis bunica dvs. Emilia, a cărei amintire o cinstiţi atât de frumos în poemul care deschide volumul Arme grăitoare?” sau „Nu mai este o noutate pentru nimeni că sunteţi un poet dificil, că scrieţi o poezie bazată mult pe intertextualitate, pe jocuri nebuneşti de limbaj din toate registrele. Poezia dvs. este grea de sensuri şi trimiteri culturale, dar, de cele mai multe ori, la fel de grea de trăire sufletească. Cum funcţionează memoria dvs., cum se scurtcircuitează cele două componente ale sale, cultural şi afectiv? Când se aprinde scânteia, sunteţi «10x10» stăpân pe efectele exploziei?” sau, cea mai dificilă şi mai provocatoare din p.d.v. intelectual, „Vi se pare că există un specific moldovenesc în literatura română, de la Miron Costin şi Ion Neculce, trecând prin Creangă, Sadoveanu, chiar Aniţa Nandriş, până la Emil Brumaru şi dvs.?”). Mi-ar lua ceva timp şi mulţi pixeli să repet aici ce am răspuns – cei interesaţi vor putea citi interviul în România Literară. După care a urmat recitalul propriu-zis, după cum am aflat – primul în acea librărie (ca şi întâlnirea cu un scriitor român în viaţă, de altfel). Cum era şi firesc, dialogul cu publicul începe printr-o întrebare a Excelenţei Sale, dl ambasador al Republicii Moldova în Belgia, iar pentru mine un vechi prieten, Mihai Gribincea. Tirul continuă, astfel că organizatorii se văd nevoiţi să anunţe-n câteva rânduri: „Şi acum, ultima întrebare…”, pentru a-i face loc filmului Nuntă în Basarabia, programat după o scurtă pauză bien arrosé cu vin moldovenesc şi garnisită cu ghiveci ca la mama acasă. Profit de ocazie ca să pun la punct cu inimoasele administratoare ale acestui adevărat centru cultural românesc o posibilă colaborare dintre Librăriile Cartier şi librăria EuropaNova. La urma urmei, de ce să trimitem la BruxELLEs doar politicieni, care ne costă scump, când se poate expedia carte la pachet, cu 15 Euro coletul de maxi-taxi?!
Nimic mai pasionant ca întâlnirea dintre profesionişti – abia facem cunoştinţă cu Léo Beeckman, de la Administration générale de la Culture, Direction du Livre, iarăşi din pasa lui Robert Adam, că am şi intrat în miezul problemei: programe de sprijin a traducerilor din autori belgieni, târguri de carte, piaţa de difuzare etc., etc. Din vorbă-n vorbă, ajungem la Grégoire Polet, al cărui roman Leurs vies éclatantes, intrat pe lista scurtă a Premiului Goncourt în 2007, era cât pe ce să-l achiziţionăm de la Gallimard (ni l-a suflat o altă casă de editură, de sub nas, şi… nu l-a mai scos nici astăzi!). La auzul acestui nume, Léo Beeckman sare de pe scaun: „Mais c’est un auteur belge!” şi-mi recomandă un alt roman, tocmai scos la Gallimard (nu-i spun titlul, pentru a nu le da idei colegilor mei editori), totodată dăruindu-mi Petit éloge de la gourmandise, al aceluiaşi Grégoire Polet, scoasă în colecţia Poche. Bref, sunt copleşit!
Dar va trebui să ajungem la Parlamentul European, în seara aceleaşi zile de 20 iunie, unde s-a ţinut o şedinţă deschisă: „Moldova 200 years after: Creating a common future” (raportori: Sir Graham Watson, Prof. Andrei Eşanu, Robert Adam, Eugen Caras, Rémi Duflot, Olga Shumylo-Tapiola; moderator – Ioan Mircea Paşcu), pentru a încheia partea a doua a periplului belgian pe o notă majoră. Şi din nou Jacques Brel (de la Brussel!): „Mon plat pays” – acum pe direcţia Sud, spre Namur, în Wallonie.