„Cu voia lui Dumnezeu, vom face totul pentru a ne scoate tara din criza“… Asta a recitat solemn noul premier al Greciei Antonis Samaras, depunand juramant zilele trecute in fata presedintelui ţãrii si a patriarhului... A patriarhului, da, pentru cã Grecia întreţine o relaţie specialã cu biserica.
Prin alte ţãri, asemenea vorbe în gura sefului guvernului sau al statului ar starni un urias scandal, cum s-a întamplat în Franta, de pildã, atunci cînd Sarkozy a laudat „mostenirea catolică“ a ţării.
În Grecia, însã, nu numai cã biserica ortodoxã, bisericã de stat, nu achitã taxe si ca, dimpotrivã, guvernul plãteste salariile preotilor, dar cãsãtoria religioasã are aceeasi valoare cu cea civilã, religia se predã obligatoriu in scoli, iar Grecia era singura tara din Europa unde pînã nu de mult, pînã la sfîrsitul anilor 1990, cãrtile de identitate menţionau în mod obligatoriu religia purtãtorului. Asta a dus la nenumãrate proteste si bãtãlii juridice, duse de minoritãti: musulmani, evrei, atei, pentru eliminarea menţiunii, care pe deasupra contravinea legislatiei Uniunii Europene.
In raportarea bisericii la stat, continentul european prezintã toate cazurile imaginabile, de la ţãrile cu o religie de stat - Grecia si ţãrile scandinave- pîna la cele care separa total religia de stat: Franţa sau Turcia.
In aceste din urmã douã ţãri, separarea merge pina la interzicerea strictã a oricarui semn sau simbol religios in institutiile publice. Atit in Franta catolicã, cit si in Turcia musulmana, religia e considerata o chestiune strict privata si nu isi are locul in institutiile sau in scolile statului.
În Franţa ar fi de neconceput ca un judecator sau un profesor sã aparã cu cruce la gît; la fel ar fi în Turcia ca o funcţionarã publicã, ori o studentã in universitãţile statului, sa vinã la birou sau la cursuri cu batic islamic.
Separarea bisericii de stat nu tine asadar nici de sistemul politic si nici de traditiile culturale ale tarii care o aplica. Putem vedea asta comparand laicitatea oficiala din Turcia cu situatia dintr-o democraţie europeanã cum e Norvegia, unde nu numai cã luteranismul e religia de stat, mentionata in Constituţie, dar regele Norvegiei este seful bisericii luterane nationale, iar cel putin jumatate din ministri trebuie obligatoriu sã fie membri ai bisericii luterane.
----------------------
În ultimii ani cotidianul oferă tot mai multe ocazii pentru liderii de opinie care se întreabă unde anume trece linia de separare constituţională a statului de biserică. Cel mai recent prilej l-au furnizat dezbaterile în marginea legii antidiscriminare, cum a fost numită în presă. Sinodul Mitropoliei Moldovei a spus joi, la o primă întrunire după scandalul legat de adoptarea legii cu privire la asigurarea de sanse egale, că homosexualitatea este un păcat „condamnabil”, iar cei care îl propagă trebuie să se pocăiască, şi a creat o comisie care să se ocupe în continuare de problemele sociale şi morale ale credincioşilor.
L-am întrebat pe comentatorul religios, Iulian Proca, cum pot fi traduse în limbaj laic aceste decizii, venite, aşa cum se ştie, după ce o parte a preoțimii a protestat în stradă față de interzicerea discriminării pe criteriul orientării sexuale, iar o altă parte, eparhia de Chişinău, a condamnat aceste proteste şi a cerut slujitorilor bisericeşti să nu se implice în acţiuni şi polemici politice:
„Sinodul a spus de fapt, că ceea ce s-a întâmplat mai devreme, proteste împotriva acestei legi, au fost nişte manifestări sporadic, ale unor creştini, chiar ierarhi, dar care nu au avut susţinerea bisericii. Fiecare episcop este în drept să-şi manifeste dezacordul în felul său, însă biserica ortodoxă în general nu susţine aceste proteste stradale şi a adoptat o altă strategie de luptă împotriva a ceea ce consideră a fi anormal, deci s-a creat o comisie care va studia respective lege şi va conlucra cu autorităţile statului pentru a se vedea ce se poate modifica în respective lege, ca ea să poată fi ajustată la normele creştine.”
Protestele conduse de episcopul de Bãlți Marchel față de interzicerea discriminării pe criteriul orientării sexuale nu au fost însă singurele acţiuni stradale organizate până acum de preoţime pentru care biserica a fost criticată şi acuzată că s-ar implica în treburile unui stat declarat laic prin constituţie. Anul trecut, o parte a înalţilor prelaţi a protestat în stradă şi față de înregistrarea unei organizații islamice. Analistul de la IDIS Viitorul, Eduard Ţugui, crede că asemenea acţiuni ale bisericii sunt mai degrabă un fel de „manifestări interne” ale unui conflict extern în care ar fi implicată biserica ortodoxă, inclusiv cea din Republica Moldova:
„Este întâi de toate o luptă care se dă între Patriarhia de la Moscova cu Patriarhia de la Konstantinopol, privind întâietatea canonică în lumea creştin ortodoxă. Şi în rândul doi, în cazul Republicii Moldova, este un teatru secundar de luptă care se dă între Biserica Ortodoxă rusă cu cea română. Republica Moldova şi biserica a devenit unul din ingredientele ingineriei geopolitice care sunt aici jucate de către Federaţia Rusă şi biserica rusă.
Problema de ce natură este: că această modernizare sau europenizare a societăţilor creştin ortodoxe din sud-estul Europei înseamnă şi o strâmtorare, dacă vreţi, a influenţei bisericii ortodoxe ruse. Legând de contextul acestor proteste, noi suntem puşi în faţa unei duble presiuni, parcurgem un proces de europenizare, cu greu perceput de societate, iar biserica nu este de fapt sub controlul nostru pentru că se supune bisericii ruse canonic. Şi atunci aceasta este o pârghie care poate fi folosită. Şi atunci şi Mitropolia este în situaţie delicată, pentru că pe de o parte are nevoie de colaborarea cu guvernul, dar pe de alta au o presiune de la Moscova.”
Eduard Ţugui este cercetătorul care spunea anul trecut într-un studiu, lansat după vizita la Chişinău de patriarhul rus Kiril, că societatea moldovenească este ostatică a unui conflict geopolitic ortodox, în urma implicării bisericii în proiectele geopolitice ale Rusiei. În tot cazul, el găseşte „înţeleaptă” decizia clerului ortodox de a de detaşa de acele manifestări antiguvernamentale care s-au perindat în ultimele luni, pe alocuri extrem de radicale.
