Nu cred că există în literatura română operă care să fi stîrnit interpretări mai diferite, mai contradictorii ca opera lui Caragiale. A fost citită în cheie tradiţională, scriitorul fiind considerat un creator de caractere clasice. S-a spus despre ea că reflectă nişte realităţi trecătoare şi că va deveni anacronică. Cei mai mari critici interbelici, Eugen Lovinescu şi George Călinescu, s-au arătat mai curînd rezervaţi în aprecieri. Tot între cele două războaie mondiale, un scriitor, Nicolae Davidescu, a vorbit despre Caragiale ca despre „ultimul ocupant fanariot”, străin fiinţei naţionale. Nu foarte departe de această viziune va fi Constantin Noica, în încăpăţînarea de a-l opune lui Caragiale pe Eminescu şi de a socoti că spiritul lui Mitică e unul destructiv. După instaurarea comunismului, în anii ’50, opera lui Caragiale a servit drept mijloc de propagandă, fiind privilegiată latura ei satirică, vizînd aşa-zisa „societate burghezo-moşierească”. Mai tîrziu, în anii ’70 ai secolului trecut, accentul a căzut pe modernitatea operei, reinterpretată din perspectiva literaturii absurdului, mai ales că Eugen Ionescu scrisese un text în care autorul Nopţii furtunoase apărea ca precursorul său. Tot atunci, montările pieselor lui Caragiale au început să se întreacă în inventivitate, mai ales că publicul savura cu delicii aluziile la realităţile societăţii socialiste multilateral-dezvoltate. Dar şi după 1990 imaginaţia regizorilor a continuat să fie în efervescenţă, după cum n-au lipsit lecturile critice care au luminat opera din unghiuri inedite.
Este lumea lui Caragiale o lume bonomă şi simpatică sau una violentă, a trăirilor excesive? Sînt personajele sale nişte imbecili absoluţi, cum susţinea Ionescu, sau mimează ei prostia, pentru a se înşela unul pe altul? Şi aici, ca şi în multe alte cazuri, e imposibil de a da un răspuns tranşant. Acesta este secretul operei caragialiene: extraordinara ei capacitate de deschidere, de generare a unor sensuri multiple. La un secol de la moarte Caragiale rămîne profund şi tulburător actual. E, prin excelenţă, scriitorul care se lasă redescoperit.
