Un succes cu perspective: programul de integrare școlară a copiilor cu dizabilități

În această vară, spre mândria sistemului de învăţământ moldovenesc, programul de incluziune a copiilor cu nevoi speciale în şcoli obişnuite a ajuns la un an. Statisticile spun că 420 de copii cu dizabilităţi au fost integraţi pînă acum în 70 de şcoli aşa numite de bază. Un bilanţ al primului an de program îl vom face în această dimineaţă alături de Ludmila Lefter, coordonator de program în educaţie la UNICEF Moldova.

Ludmila Lefter: „O să vă confirme şi Ministerul Educaţiei şi toată lumea că avem primii copii care o să absolvească ciclul gimnazial cu certificate obişnuite, ca toţi copiii. Primii copii cu nevoi educaţionale speciale vor absolvi învăţământul obligatoriu cu aceleaşi atestate, ca şi copiii din şcolile de masă. Este un pas nemaipomenit de important.

Dacă cunoaşteţi sistemul care obişnuia să fie pentru copiii cu cerinţe educaţionale speciale, ei aveau un curs obligatoriu de la clasa întâi până la clasa a opta, după care primeau nişte certificate precum că au urmat cursul obligatoriu de opt ani.

Acum aceşti copii, fiind integraţi în şcolile de masă, absolvesc învăţământul obligatoriu de nouă clase, primind aceleaşi atestate, doar că pentru obiectele la care ei au avut instruire în baza planului educaţional individual, va fi o notiţă că obiectele respective au fost studiate în baza planului educaţional individual. Aceasta nu le restricţionează însă continuarea studiilor la nivelul următor.”

Europa Liberă: „Doamnă Lefter, dar ştiţi cumva care este numărul acestor absolvenţi de gimnaziu.”

Ludmila Lefter: „Deocamdată este cifra de 39 de persoane care este ceva nemaipomenit şi vă zic de ce. În momentul în care societatea vede prin această acţiune că aceşti copii pot să înveţe în şcolile de masă, pot să fie atestaţi la fel ca ceilalţi, se produce o schimbare nemaipomenită la nivel de abordare a copilului cu nevoi educaţionale speciale în sistemul de educaţie în general.”

Europa Liberă: Dna Lefter, bănuiesc că atunci cînd aceşti copii sunt identificaţi, cînd merg la şcoală, nu au un grad de pregătire ca şi colegii lor. Cum se lucrează cu profesorii care ar putea să aibă o atitudine discriminatorie?

Ludmila Lefter: „Cu siguranţă, şi studiile arată că 73 % din cadrele didactice, de fapt, au o frică privind integrarea copiilor cu dizabilităţi sau cerinţe educaţionale speciale în clasele lor. Este vorba de frica de a nu şti cum să lucrezi cu ei. Aceasta ne spune despre un singur lucru, că profesorii trebuie să fie pregătiţi, să aibă instrumente, să aibă pregătirea respectivă şi să dispună de metode care le-ar permite să antreneze copiii cu diferite abilităţi în procesul de învăţământ.

La universităţile şi facultăţile pedagogice a fost introdus cu trei ani în urmă cursul de educaţie centrată pe copil în care studenţii trec prin acest curs care îi dotează cu anumite metode şi deprinderi de a lucra cu diferiţi copii, cu copii cu abilităţi diferite în care nu compari copilul Gheorghiţă cu Vasilică, dar compari Gheorghiţă de ieri cu Gheorghiţă de azi, ce putea face Gheorghiţă ieri şi ce poate face azi, şi cum pot să îl ajut să dezvolte acel potenţial pe care îl văd în copilul respectiv.”

Europa Liberă: Pe de altă parte, cît de uşor acceptă părinţii care îngrijesc un copil cu dizabilităţi să îl dea la o şcoală obişnuită. În Europa, am văzut foarte mulţi copii cu dizabilităţi în cărucioare în stradă. În Republica Moldova nu îi vezi. Oare nu sunt? Sau sunt ţinuţi de părinţi în casă?

Ludmila Lefter: „Aveţi perfectă dreptate cînd spuneţi că am moştenit un sistem în care aceşti copii erau segregaţi şi plasaţi în şcolile speciale sau în şcolile auxiliare şi în momentul în care se află acolo de dimineaţa până seara, şapte zile din săptămână normal că nu îi vezi în stradă, pentru că ei sunt izolaţi şi considerăm noi ca şi societate că acolo le este locul.

Pe de altă parte, părinţii care au copii cu dizabilităţi nu prea au avut alternativă. Soluţiile care au fost propuse de către sistem au fost mai mult sau mai puţin una, adică internarea acestor copii în instituţiile rezidenţiale sau în şcolile speciale sau auxiliare, nu a fost o varietate de servicii care să îi sprijine pe aceşti părinţi ca ei să îşi ţină copilul acasă, să îl ajute astfel încât el să poată merge la şcoala din comunitate, pentru că părinţii îşi vor copii lângă ei. Nu rupe părintele atât de uşor copilul de lângă sine.”

Europa Liberă: Şcolile din Republica Moldova nu prea au rampe pentru copiii în cărucioare. Atunci cînd şcolile sunt incluse în acest program şi acceptă să primească copii cu nevoi speciale, sut reamenajate? Tehnic vorbind?

Ludmila Lefter: „Tehnic vorbind nu există o problemă acută. Aţi spus că nu îi vedem în stradă, da, există o reticenţă la nivel de societate de a se gândi la copiii aceştia şi de a-i ajuta. Este important ca persoana cu dizabilităţi fizice să fie privită ca o persoană care are altfel de abilităţi. În momentul în care există o şcoală care nu are rampe, dar e plină de copii, de personal didactic, de părinţi care vin să îşi aducă copiii, nu cred că lipsa unei rampe ar fi o problemă acută.

Nu suntem în junglă şi nu suntem în pustiu. Suntem înconjuraţi de colegi, de prieteni, adulţi, de părinţi, nu este o problemă atât de mare pentru a ajuta un copil cu dizabilităţi fizice să acceseze orice instituţie. Nu are asta nicio importanţă, dacă ne gândim aşa, pentru că astfel creşte şi gradul de acceptare a persoanelor care au altfel de abilităţi.”

Europa Liberă: În şcolile în care au fost acceptaţi copiii cu nevoi speciale, cum au reacţionat colegii lor? Copii chiar fac diferenţa, aşa cum obişnuiesc deseori maturii?

Ludmila Lefter: „Ştiţi, studiile arată că, de fapt, copiii sunt cei mai receptivi. Copiii îşi etalează acceptarea faţă de colegii lor mult mai uşor decât o fac cei maturi şi din experienţa şcolilor care au o experienţă mai îndelungată de integrare a copiilor cu dizabilităţi sau nevoi speciale în şcolile lor, s-a observat faptul că copii sunt dornici să ajute pe cei cu abilităţi diferite sau cei care au nevoie de sprijin, că nu îşi dau rînd în sensul direct al cuvântului, parcă ar fi o întrecere între ei cine să ajute pe colegul lor.

Studiile arată că jumătate dintre părinţii care au copii care nu au dizabilităţi nu ar accepta copii cu nevoi speciale în clasa copilului lor pentru că se tem că profesorul o să se ocupe numai de copiii cu dizabilităţi şi atunci copilul lor nu o să primească atenţia şi sprijinul necesar. Important este un lucru: toţi copiii cu nevoi speciale care au fost integraţi în şcoală din şcolile speciale au fost sprijiniţi în acest proces de instituţiile care au făcut lucrul acesta, deci Ministerul Educaţiei este sprijinit de câteva organizaţii din ţară care se ocupă cu integrarea acestor copii în şcolile de masă.

Procesul nu este unul simplu, în care copilul se transferă fizic dintr-o şcoală auxiliară în cea convenţională şi în familie. Este un proces îndelungat, în care se testează mai întâi de toate situaţia şi posibilităţile familiilor de a integra acest copil, posibilităţile şcolii, se asigură sprijin pe parcursul întregii integrări sau pe parcursul perioadei de adaptare a copilului la noul mediu şi la şcoală nouă şi se sprijină neapărat cadrul didactic în lucrul cu acest copil la prima etapă. Este un proces care asigură, de fapt, că toată lumea care are nevoie de sprijin îl primeşte la etapa incipientă.”