Simbata la Festivalul Internaţional al Filmului de la Cannes, a fost prezentat filmul regizorului român Cristian Mungiu „După dealuri”, film a cărei imagine este semnată de operatorul Oleg Mutu, originar din Moldova. Am intrebat-o pe criticul de film Iulia Blaga, aflata pe croazetă, de ce a fost primit filmul atit de diferit: unii au aplaudat, alţii au iesit tăcuţi şi şocaţi din sală, iar alţii au huiduit. Ce este atit de intrigant in filmul lui Cristian Mungiu, cel care mai şocase odata publicul festivalului in 2007 cu „4 luni, 3 saptamini si 2 zile”…
Iulia Blaga: Eu cred că sunt jurnalisti, am văzut de exemplu în presa franceză, au fost jurnalisti cărora nu le-a placut filmul deloc, deloc, deloc. I-au dat cotaţii minime. Și nu mă mir să fie aşa, pentru că nu este un film foarte facil. Eu cred că în asta stă valoarea lui, prin faptul că este extrem de inteligent şi că te face să vrei să te gîndeşti la el. Nu iti oferă nimic mură-n gura.
Te face să vrei să aprofundezi, dacă vrei să aprofundezi, relaţia dintre cele două personaje, toate temele spre care te trimite pentru că eu mă gîndeam inainte să văd filmul că titlul este destul de tern. Nu spune nimic „După dealuri...”
Si a fost suficient sa vad filmul ca sa imi dau seama ca este cel mai potrivit titlu pentru o poveste in care regizorul nu se pune în mod făţiş de partea nici unuia dintre personaje şi care, in permanenţă mută centrul de greutate de pe un personaj pe celălalt.
„După dealuri" este fie lumea in care noi trăim, lumea profană cu poliţişti care îşi fac datoria mai mult sau mai puţin, cu oameni care îşi văd de ale lor, cu sistem sanitar la pămînt, cu fete tinere trăite în orfelinate care au fost abuzate în toate felurile în orfelinatele comuniste şi care pleacă în Germania şi care rămîn ca niste câini fără stăpîn toata viaţa, de cealaltă parte, sau chiar „dincolo de dealuri", asta e ca nu ştii niciodată ce înseamnă dincolo de dealuri...
Poate să fie şi lumea din cea a mînastirilor, universul mînăstiresc unde oamenii, tinerele, se duc propabil să se refugieze şi să caute un simulacru de înlocuitor pentru o familie pe care nu au avut-o niciodată.Titlul acesta foarte inteligent ales sugerează un mod de a te putea plasa în relaţie cu aceasta poveste. Si sunt oameni care nu se pot plasa în nici un fel.
De exemplu am citit cronici, Paris Match, de exemplu, în care reporterul respectiv spunea că nici nu empatizezi nici nu antipatizezi personajele, pur si simplu te lasa rece, şi alte cronici în care s-a inteles perfect despre ce este vorba.
Că este un mod cumva, de a duce mai departe demersul pe care Mungiu il incepuse in 4.3.2 şi de a căuta să înţeleagă în ce mod comunismul încă reverberează în noi şi ne face indiferenţi la suferința celorlalţi şi în ce fel putem să îi tinem pe cei care ne iubesc lingă noi fără sa ii trădam.
Europa Liberă: Si spunea, vorbea in film despre cele 464 de păcate, dar printre care nu se numara si păcatul indiferenţei...
Iulia Blaga: „Exact. Acesta a fost unul din momentele, putinele momente din film comice. In care s-a rîs in sală. Pentru ca intr-adevar este gîndit de Mungiu să sune puţin satiric, pentru ca suna ciudat să ţi se puna in fata, sa ti se citeasca de pe un caiet toate păcatele şi tu să bifezi unde stii ca ai gresit. Ca pe urmă să se socoteasca şi să se vada din 464 cîte răspunsuri greşite ai dat.”
Europa Liberă: Spune-mi daca operatorul Oleg Mutu a fost apreciat de presă sau in conferinte, pentru ca el este din Moldova.
Iulia Blaga: „Da. Oleg Mutu e cunoscut. Toata lumea in cronici remarca stilistica şi plastica deosebita a filmului, iar la conferinta de presă, a fost cineva care a intrebat în mod expres de ce nu este Oleg Mutu prezent, mai ales că are un al doilea film in competiţia oficiala, semnat de Serghei Lozniţă, „In ceață" şi Cristian Mungiu a spus ca este in Georgia si filmează, si de aceea nu a putut sa vină la Cannes.”
