Astăzi s-a stins din viață la Chișinău, după o grea suferință, cântăreața de operă Maria Bieșu. Vasile Botnaru l-a rugat să rememoreze figura marei artiste pe unul din colegii ei, tenorul Mihai Munteanu.
Mihai Munteanu: „În septembrie anul acesta ne pregăteam să sărbătorim 50 de ani de când Maria a cântat prima dată în Opera Tosca, care a fost primul rol mare în operă. Şi tot în această operă eu am cântat primul rol, cu 40 de ani în urmă. Am fost alături, timp de 40 de ani, am cântat în toate operele. Şi Maria este o istorie, o parte glorioasă a operei.
Europa Liberă: Pentru un artist se consideră că în egală măsură este importantă recunoaşterea publicului, dar şi a autorităţilor. Ce era important pentru Maria Bieşu?
Mihai Munteanu: „Desigur pentru noi este cel mai important dragostea publicului, pentru că publicul întotdeauna este cu noi. Cei care vin la putere, ei vin şi pleacă, dar noi rămânem. Din păcate, în ultimii ani cam prea puţin se vede o atitudine, sau să se simtă o atitudine faţă de oamenii de artă, faţă de oamenii de cultură. Cum spunea marele Sulac, zicea: la noi aici în Moldova, dacă vrei să fii văzut de guvernanţi trebuie să mori. Eu mă gândesc că astăzi că şi acele televiziuni, care toată ziua îmi telefonează, de ce nu au putut să transmită mai des acea muzică cântată de marea Marie Bieşu, acele cântece, romanţe şi arii, să fie transmise, să fie auzite. Din păcate asta nu este.
Şi pentru noi desigur că publicul întotdeauna, dar atenţia guvernanţilor este întotdeauna foarte distantă pentru că ei pot să vină numai atunci când la sărbători. Şi jucăriile astea cu artist al poporului, astea sunt nişte jucării care la alintă sufletul. Dar un artist mare ca Maria Bieşu trebuie să aibă susţinerea statutului absolută, adică să fie plătită aşa cum merită.
Slava ţării, triumful ţării a fost dus în toată lumea de această mare cântăreaţă. Din păcate mai rar şi mai rar se aduce aminte de un Grigore Vieru, de un Lunchevici, de un Sulac, de Teodorovici, de Mihai Dolgan ş.a.m.d. E trist, desigur. Mă doare sufletul că n-o să mai vorbesc, în ultimul timp mai vorbeam la telefon, pentru că Mariei nu prea îi plăcea s-o vizităm. Pentru că aşa este un artist, mai ales o femeie artistă, ea vrea să fie tot timpul văzută aşa cum am văzut-o noi în timpul evoluării în scenă.
Maria pleacă cu o epocă întreagă a artei noastre, a culturii, a culturii noastre. Mulţi ani în urmă, când s-a deschis Casa de cultură de la Ungheni, am fost cu spectacolul Trubadurul, din două părţi. Oamenii au fost aduşi cu căruţele, cu maşinile, cu autocarele, căraţi ca să fie sala plină. Şi mă gândeam eu că în pauză au să plece toată lumea acasă. Dar n-a plecat nici un suflet şi la urmă toţi, cu mâinile astea de ţărani bătătorite aplaudau în picioare. Şi a fost şi o enigmă, a fost un spectacol de zile mari. Pentru că aşa suntem noi, nu întotdeauna este chiar extraordinar. Dar atunci a fost ceva de nevăzut. Pe unde am cutreierat şi eu singur chiar, peste tot Maria era cunoscută. Ţin minte când am avut un concert în Komi, acolo unde e îngheţat pământul 12 luni din an, şi acolo era, mă întrebau de Bieşu şi toată lumea ştia că noi o viaţă am cântat împreună.”
