„Sămânţa credinţei se sădeşte în sufletul omului din copilărie”

Astăzi vă propun să ascultaţi a doua parte a mesei rotunde pascale de la Radio Europa Liberă, la care au participat scriitorul Vladimir Beşleagă, protoiereul Vasile Ciobanu, parohul bisericii Sfântul Nicolae din satul Costeşti, raionul Ialoveni, şi Petre Guran, directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău.

Europa Liberă: Sigur că de Paşti biserica îşi recapătă statutul de depozitar, de etalon etic şi moral. Dar în alte zile biserica are suficientă voce? Este suficient de respectată? Şi invers, are suficientă putere de convingere asupra altor instituţii statale şi nestatale, ca să poată să spună că este îndrumătorul etic al societăţii, părinte Vasile?

Vasile Ciobanu: „În primul rând, dacă luăm statisticile tuturor anilor de la urmă, şi pe intelectual îl impresionează mai mult statistica, sau când luăm aşa pragmatic, statisticile au demonstrat toţi anii că Biserica stă pe primul loc ca instituţie, dacă zicem instituţie, de încredere. Pe urmă urmează armata, deci, nepolitizate.”

Europa Liberă: E şi presa pe undeva.

Vasile Ciobanu: „Da. Presa, ca puterea a patra, să-i dea Dumnezeu sănătate şi fervoare întru adevăr. Deci, Biserica, statistic, stă pe primul loc de încredere. Dacă o luăm pe orizontală, ea cuprinde, după cum se declară poporul din ţara noastră, 93,4%, dacă luăm pe verticală, ea este coloana verticală, care numără 20 de sute de ani. Şi nimeni nu poate să ia acest loc. Orice instituție n-am căuta noi, care a dăinuit în statul acesta, sau istoria poporului acesta, de orice sorginte n-ar fi, dacă numără 200, 300, 400 de ani, da? Și avem una care are 20 de sute de ani neîntreruptă. Și dacă ne lipsim de această coloană vertebrală – gata, nu mai stăm vertical în sens etic, moral.

În orice sens, de cultură dacă luăm, că focarul de cultură este în orice sat, este o construcție care, orice copil zice că... ; cea mai frumoasă care este măi copile? Este biserica. Acolo este focarul unde întâlnim arhitectură, pictură, canto, broderie, sculptură, orice se numește cultură. Și atunci aceasta este stânca noastră de granit, care generează valori. Și atunci aceasta este și mama noastră, care ne acoperă puii de orice uliu în istorie.

Aceasta o confirmă și marii corifei ai culturii, precum că Biserica este mama poporului român, spusă de Eminescu, dacă nu greșesc, dar, și alte confirmații de felul acesta foarte conștientizate și adevărate. Deci, coloana vertebrală nimeni nu o va putea substitui cu nimic și niciodată. Şi „Nici porțile iadului nu o vor birui pe dânsa”, a spus Domnul, Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Christos, pe care poporul nostru o are din plin. O are neîntreruptă, o are apostolică de la Andrei Apostolul, de la acei episcopi protoromâni din Sciția Minor, care au pus semnăturile lor la toate Sinoadele ecumenice și mai departe o găsim înainte de a apărea în formațiunile statale românești. Dar, și atunci, ea este mama noastră. În istorie, în orice sens, pe verticală și pe orizontală, formând, deci ideea sfintei cruci salvatoare a omenirii.”

Europa Liberă: Veți fi de acord, probabil, că suntem martorii unor remodelări de relații între biserică și stat, chiar dacă legile le declară entități complet separate. Și putem trece în revistă o sumedenie de exemple, care certifică cumva gelozia statului sau a unor instituții statale. Şi invers, încercarea unor clerici de a influența deciziile instituțiilor statale. Putem vorbi despre o relație etalon?

Petre Guran: „Din punct de vedere al statului, așa cum este el conceput în perioada aceasta pe care o numim, din simplificare, postmodernă. Statul trebuie să asigure libertăţile pe care s-a angajat să le asigure, inclusiv cea religioasă. Prin urmare, atitudinea lui nu trebuie să fie nici aceea a unui vals cu feţele bisericeşti, în care ba le oferă, ba le retrage ceva, încearcă să obţină avantaje electorale prin avantaje materiale. Asta mi se pare o atitudine cât se poate de greşită a statului.

Şi cred că bisericile încet-încet, bisericile noastre au maturitatea să respingă o astfel de relaţie cu statul. În schimb, sigur că trebuie arătată feţelor bisericeşti toată deferenţa pe care o reclamă reprezentanţii unei comunităţi cât se poate de legitime şi cu un rol evident pozitiv în societate. Fiindcă aţi întrebat şi asta: are Biserica un rol asupra moralităţii publice?

Multe state europene au, ceea ce s-au numit în secolul XX, Concordatele, sau înţelegeri de diferite tipuri cu bisericile tocmai fiindcă le recunosc un rol foarte important în bunul mers al societăţii: un rol în organizarea carităţii, un rol în organizarea solidarităţii din interiorul societăţilor respective. Şi atunci sigur că statul are dreptul şi este binevenită hotărârea de a realiza anumite obligaţii, să spunem aşa, de ordin social în parteneriat cu bisericile.

Pe de altă parte, însă, bisericile nu trebuiesc puse în situaţia, sau în orice caz comunităţile credincioşilor nu trebuie puse în situaţia de a fi instrumente ale acţiunii statului. Adică, poţi să faci împreună cu bisericile acţiuni caritative, mai ales în ceea ce priveşte grija săracilor, grija copiilor fără părinţi, educaţia, dar nu trebuie din asta să creeze o responsabilitate, care nu este cea a bisericii de a asigura, cum spuneaţi, moralitatea publică. În asta constă, în mare, separarea dintre stat şi biserică, pe care o constatăm în a doua jumătate a secolului XX şi în secolul XXI. Este o separare de teritoriu şi de responsabilităţi, nu este o despărţire. Nu este o despărţire ca într-un cuplu, care a divorţat şi nu mai vrea să-şi vorbească. Sunt lucruri pe care le pot face împreună, lucruri pe care nu trebuie să le facă împreună în mod evident.”

Europa Liberă: Dar cetăţeanul care stă în faţa moralităţii propovăduite de Biserică, şi a moralităţii şi a eticii statale, legislative, care uneori este contradictorie. Statul spune că femeia trebuie să aibă drepturi egale, şi problemele de egalitate şi politicile sunt bazate pe un principiu, Biserica propovăduieşte altceva.

Petre Guran: „ Aici e o nuanţă. Biserica nu propovăduieşte altceva bărbatului, nu îi spune: bărbatule, tu nu trebuie să îi dai egalitate femeii. Biserica, aşa cum dă anumite reguli de comportament individual bărbatului, prescrie anumite reguli şi pentru femei. Numai în măsura în care prin credinţă femeia respectivă îşi asumă aceasta din dragoste şi în orice caz absolut benevol aceste reguli, ele se aplică.

Deci, biserica nici o clipă nu acţionează - şi astăzi are deplina libertate să nu mai acţioneze -, poate cum s-a făcut uneori, şi de multe ori se exagerează şi acest aspect în istorie, cum au făcut-o prin coerciţie, adică obligând creştinul să se comporte într-un anumit fel. Astăzi, tocmai fiindcă s-a petrecut această despărţire de stat, comunitatea credincioşilor, ca să spun aşa, definiţia Bisericii, se adresează fiecărui credincios în parte cu o propunere, acel: hai să facem acest lucru împreună, hai să facem acest lucru astfel, hai să fim cuviincioşi, hai să fim buni unii cu alţii. Acesta este singurul discurs al Bisericii pe care are libertatea, are bucuria de a-l ţine astăzi. Deci, nu mai este în nici un fel obligată Biserica să dea reguli de comportament general în societate.”

Europa Liberă: Dar omul care nu este consecvent, care se declară duminică ortodox, şi respectă regulile şi tradiţiile, iar luni se uită primul lucru la horoscop: cum să-l clasificăm pe omul acesta? Sau cine trebuie să aibă grijă de el?

Petre Guran: „Intraţi deja în discuţia responsabilităţii personale. Sigur că tu îi poţi spune: nu, ia alt episod evanghelic în care vine un ucenic şi îi spune: ce să fac, că m-am certat cu fratele meu? Şi el spune, domnule, du-te şi spune-i că a greşit şi împacă-te cu el. Şi spune: că m-am dus, i-am atras atenţia că a greşit şi i-am propus să mă împac cu el, şi tot n-a vrut. Du-te cu doi sau trei alţi prieteni de-ai voştri şi staţi de vorbă, şi vedeţi ce s-a întâmplat acolo de nu vă împăcaţi, sigur că parafrazez puţin. Şi iarăşi se întoarce şi nici atunci n-a vrut să se împace cu mine. Dacă nici astfel n-a vrut să se împace cu el, atunci despărţiţi-vă, adică sunt lucruri pe care nu le mai poţi face împreună. Asta este ceea ce se numeşte excomunicare.

Excomunicarea este despărţirea temporară a unui credincios de comunitatea credincioşilor, fie în faţa unei incapacităţi de a lui de a se adapta comunităţii, unei comunităţi însă de dragoste, unei comunităţi, care îl doreşte şi care îi propune să fie în mijlocul ei, sau excomunicarea se face şi prin auto-excomunicare – când cineva nu mai vrea să facă parte din comunitate, şi pur şi simplu pleacă din ea. Despre asta este vorba. Deci, despărţirile acestea, însă – asta foarte important – nu sunt niciodată definitive.

Întotdeauna poarta reîmpăcării şi revenirii rămâne larg deschisă – ca în acea parabolă, tot din Evanghelia lui Iisus Christos, a fiului risipitor. Un fiu care e atât de obraznic, se duce la tatăl lui şi îi spune: dă-mi partea mea de avere, dă-mi ceea ce e al meu, că eu vreau să plec, să-mi trăiesc viaţa pentru că eu m-am săturat aici la tine. M-am săturat şi cu binele, m-am plictisit, vreau altceva. Şi el îi dă partea lui de avere şi-l lasă să plece. Şi acela îşi petrece viaţa, îşi duce viaţa până nu cheltuieşte tot ce i-a dat taică-său, şi se întoarce înapoi, ajunge la rău, ajunge la suferinţe, şi se-ntoarce înapoi. Şi când se-ntoarce, ce face acest tată? Îi iese în întâmpinare – vezi că vine fiul tău rătăcitor, îi iese în întâmpinare şi-l ia în braţe. Asta este Biserica fundamentală.

Vrea cineva să plece să-şi risipească talanţii, are libertatea asta, fiindcă valoarea credinţei constă în libertatea de a o îmbrăţişa. Nici o mântuire nu este cu de-a sila. Acum, în Biserică, mai trebuie spus un lucru, a existat de 20 de secole această dezbatere: cât de răbdător este Dumnezeu? Dumnezeu este răbdător până te întorci la el. Şi aici este un scriitor bisericesc din secolul al III-lea, care a spus chiar mai mult de atât: „Dumnezeu este atât de răbdător şi de iertător, încât la sfârşitul timpurilor îi iartă pe toţi.” Este ceea ce s-a numit Apocatastasis, restabilirea întregii omeniri în puritatea şi în bunătatea ei originală.

Sigur că alţi părinţi bisericeşti au spus, acest lucru nu este posibil. Fiindcă, ca să te întorci îţi trebuie un minim act de voinţă, măcar şi acel ultim suspin pe patul de moarte. Oricât de mic, el trebuie să existe pentru ca Dumnezeu să te poată primi. Dacă stai cu spatele la Dumnezeu, n-are cum să te primească. Deşi pe de altă parte trebuie spus că niciodată nu putem sta cu adevărat cu spatele la Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu e pretutindeni. Şi atunci biserica iese în întâmpinare, deci mai mult decât în această parabolă, aşa cum Dumnezeu şi-a trimis aceşti discipoli să meargă în lume să vestească, să dea vestea cea bună, ea iese în întâmpinare.

Şi aici aş vrea să răspund celeilalte întrebări: ieşind în întâmpinarea oamenilor din această lume, trebuie să folosim mijloacele de comunicare moderne? Şi eu aş spune da, trebuie să folosim. Trebuie să folosim internetul, trebuie să folosim radioul, trebuie să folosim mijloacele media clasice, fiindcă nu ştii unde e acel pământ bun care merită o sămânţă, vorbesc iarăşi în altă figură evanghelică. Şi atunci internetul în mod special, şi acum încet-încet toate bisericile îşi dezvoltă site-uri, îşi dezvoltă biblioteci on-line, astfel încât internetul să contribuie la această cunoaştere, şi de asemenea prin invitaţii ca cea pe care ne-aţi înaintat-o Dumneavoastră de a vorbi cu curaj, în nume propriu, sigur că în numele credinţei şi a neputinţei noastre, nu că Dumneavoastră aţi invitat oameni care ştiu atât cât ştiu şi cred atât cât pot să creadă. Dar obligaţia noastră de creştini este atunci să nu ţinem lumina ascunsă sub obroc, să nu ţinem ascuns ceea ce ştim, şi să avem curajul să ne mărturisim credinţa.”

Vladimir Beşleagă: „Sămânţa credinţei se sădeşte în sufletul omului din copilărie. Eu m-am născut într-o epocă ateistă, aşa-zisa. Am fost botezat de maică-mea şi de bunică-mea Natalia, contrar voinţei tatălui. Ele, însă m-au luat în mod secret şi m-au dus la preot. Şi la preot le-a spus să veniţi aici cu paşaport, şi când au venit, a văzut că acolo scrie un nume german, catolic. Nu era numele meu Vladimir. Şi el a zis: eu nu-l botez cu numele acesta catolic, dar popa era rus, şi atunci el mi-a dat numele lui ortodox de Vladimir.”

Europa Liberă: Ce texte celebre ţineţi minte Dumneavoastră, care v-au întărit în credinţă? Eu, de exemplu, care am avut o educaţie într-un mediu mai mult rusesc, ţin minte Leonid Andreev, despre oul pascal, sau ,,Leto Gaspodnii” de Ivan Şmeliov.

Vladimir Beşleagă: „Cele mai frumoase texte, care m-au influenţat în viaţa mea le-am avut în anii administraţiei române civile în Transnistria, în 1941 toamna august, până în 1944 aprilie – când au revenit ruşii. Am avut acolo şcoală românească. Atunci am făcut eu şcoala primară românească şi două clase de liceu. Şi atunci am citi atât, cât n-am citit după asta, că nu mai era carte şi nici înainte de asta , că nu era carte.

Ceea ce m-a impresionat atunci au fost vieţile sfinţilor. Eu am citit atâtea poveşti, basme şi poveştile sfinţilor. Şi ceea ce am reţinut eu „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” de Ispirescu, astea mi-au rămas încrestate în minte, şi Viaţa sfântului Simion Stâlpnicul. Astea au fost cărţile care m-au cutremurat şi m-au marcat pe toată viaţa. Şi probabil că aceasta s-a infiltrat în subconştient şi mi-a dat mie un fel de verticalitate morală şi de apărare a anumitor principii.

Mai târziu am recitit şi am văzut că acest Simion la 12 ani a plecat din familie, a simţit chemarea pustniciei şi toate astea. Vreau să vă spun câteva lucruri despre cum este reflectată problema credinţei în literatura din ultimii ani la noi. Un scriitor, care se numeşte Baştovoi, Savate Baştovoi, care s-a călugărit şi care are editura lui, şi care editează cărţi foarte interesante şi cărţi polemice. El a iniţiat o polemică foarte dură cu catolicismul, cu biserica occidentală. El a atacat toată cultura occidentală.”

Petre Guran: „Ei, poate nu chiar toată.”

Vladimir Beşleagă: „Începând de la Baudelaire încoace.”

Petre Guran: „Atunci e foarte puţin din ea.”

Vladimir Beşleagă: „Dar în ultimul timp a editat o carte, care se numeşte „Diavolul este politic corect”. Pe copertă pune statuia Libertăţii din Statele Unite ale Americii. Şi eu l-am întrebat la lansare: de ce ai pus dumneata statuia Libertăţii şi nu ai pus steaua Kremlinului. Şi uite aici se conturează un moment foarte dur, că există o controversă sau o polemică teribilă între biserica ortodoxă şi cea occidentală. Iată aici am două cărţi.

O carte este scrisă de un autor, cum să zic eu, naiv, un om de cultură, care are dragoste mare pentru literatură şi care a participat în ʼ90 la Podul de flori şi a scris un eseu despre acest Pod de flori. Şi acolo ce s-a întâmplat? Când a venit partea română, din România au venit un grup de preoţi şi s-au oprit pe malul drept al Prutului, şi de aici a venit lume şi s-a oprit pe malul acesta, dar podul încă nu s-a deschis. Şi preoţii din partea ceea au strigat: Hristos a Înviat! Ăştia au tăcuţi, muţi. Şi au strigat a doua oară: Hristos a Înviat! Ca un semnal pentru reîntâlnire, după atâtea decenii, după atâtea nevoi. Şi atunci acel care scrie, zice: eu primul mi-am revenit din şocul acesta, că nu ştiam ce se va întâmpla şi am strigat: Hristos a Înviat! Hristos a Înviat! Şi, zice, toată lumea care era, sute, mii acolo au strigat ca o voce, ca o întreagă Moldovă au strigat: Hristos a Înviat!!”

Europa Liberă: Deci acesta este semnul acela de peşte, desenat pe nisip, s-au recunoscut între ei creştinii.

Vladimir Beşleagă: „Da. A scris foarte frumos Nicolae Popa despre înviere. Să citesc numai aşa: „Păi dacă Isus era cu faţa în sus când îi băteau cuiele, înseamnă că avea tot cerul în faţa ochilor. După asta a urmat prima înălţare, cum zic eu. Prima, care a durat probabil tot atâtea secunde, minute de câte au avut nevoie soldaţii să ridice în picioare crucea, destul de masivă, care nici vorbă, şiroia de sânge, iar Mântuitorul deja crucificat se desprindea încet-încet de pământ, cu cruce cu tot, înălţându-se până în punctul, unde în cele din urmă s-a oprit în poziţie verticală, cum îl vedem şi astăzi pe toate răstignirile. Au urmat chinurile celelalte, batjocorirea cu suliţa în coastă, cu cârpa oţetită la gură şi abia după ce l-au coborât femeile noaptea de pe cruce, şi l-au plâns şi l-au coborât în mormânt, a urmat şi înălţarea astalaltă, de care se bucură toată creştinătatea şi care L-a dus direct la Domnul.”

Europa Liberă: Poate nu este de foarte mare actualitate în Moldova, dar şi această problemă ar trebui să preocupe Biserica ortodoxă. Lumea este ocupată, este prinsă în tot felul de activităţi. Şi atunci vrei-nu vrei, şi Dumneavoastră aţi spus, recurge la proceduri de marketing.

Vladimir Beşleagă: „Da, da.”

Europa Liberă: Biserica romano-catolică în special, cu procedee moderne, electronice ş.a.m.d. Dumneavoastră cum credeţi, este recomandabil pentru biserică să facă acest efort?

Petre Guran: „Nouă ni se pare că biserica ortodoxă este undeva în Răsăritul Europei şi că acolo trebuie să rămână. Ea nu mai este demult o biserică restrânsă la o arie geografică şi asta aş spune din 1917 încoace. Diaspora ortodoxă – eveniment dublu: 1917, putem adăuga 1922, adică de la căderea imperiilor rus şi otoman şi deci dispariţia în mod paradoxal a doi protectori ai bisericii ortodoxe. Fiindcă biserica ortodoxă în Imperiul otoman îşi găsise un mod de viaţă şi naşterea Turcii moderne a rupt acest echilibru şi atunci s-a creat o imensă diasporă grecească în lume, apoi cea rusească.

Şi în cele din urmă, cele balcanice – româneşti, sârbeşti, bulgăreşti au făcut ca astăzi să existe o misiune ortodoxă în lumea întreagă, care este aş spune cel puţin la fel de importantă ca bisericile cu rădăcini adânci geografice. Şi bisericile ortodoxe în lumea occidentală europeană, apoi în cea americană, au un rol foarte important. Odată pentru redescoperirea originilor, a semnificaţiei acesteia a unei religii de 20 de veacuri, pe de altă parte un rol în ceea ce înseamnă integrarea Estului Europei în Uniunea Europeană.

De ce? Pentru că pregătesc şi au arătat lumii impregnate de civilizaţia catolică şi protestantă, deci Occidentului protestant şi catolic i-au arătat realitatea şi felul de viaţă, etosul cum se spune, felul de a-şi trăi credinţa al bisericii ortodoxe. Deci, trebuie să fi conştienţi în Răsăritul Europei că suntem purtătorii unei tradiţii creştine, care are valoare şi pe care Europa este dispusă să o primească, s-o înţeleagă şi să o respecte, aşa cum face cu celelalte religii.”

Europa Liberă: Părinte Vasile, Iertarea păcatelor nu deresponsabilizează creştinul? Nu stă culcat pe urechea asta creştinul, care spune: oricum o să fiu iertat, pot să fac cât mai gogonate.

Vasile Ciobanu: „Păi, iertarea păcatului este posibilitatea de a-l reînvia pe om, de a-l readuce, de a-l reabilita, de a-l înălţa de la cădere. De câte ori ai căzut, ridică-te şi atunci ne mai spune şi Dumnezeu: iertaţi de 70 de ori câte şapte, adică 70 la puterea a şaptea, de câte ori trebuie să iertăm. Dar ce-şi doreşte omul, că a greşit? Ce-mi doresc eu, sau dumneata, sau Dumneavoastră? Dacă ai greşit, să fii iertat, că se poate mai des, să faci efort.

Dar în paşaportul sovietic, dacă mai ţineţi minte, dacă stăteai la închisoare, îţi punea ştampila şi te stigmatiza pe toată viaţa, nu-ţi dădea posibilitatea să te ridici, să te înalţi, să fii vertical, să-ţi revii la demnitatea ta de om, ca chip şi asemănarea lui Dumnezeu. Milă voiesc, dar nu jertfă, a spus Dumnezeu. Şi el le-a zis fariseilor: „Mergeţi de învăţaţi ce înseamnă milă voiesc, iar nu jertfă.”

Şi fiecare om vrea ca cu el să se manifeste milă când a căzut, când s-a poticnit, când s-a rătăcit. Ia vedeţi, dacă pornim de la sine nu acest lucru ne dorim noi? Şi la urmă a zis Dumnezeu: ceea ce doriţi să se facă oamenii cu voi, aceea faceţi şi voi cu ei. Iertarea aceasta nu înseamnă o toleranţă a păcatului, ci o milă faţă de persoană. Noi nu osândim persoana, noi osândim fenomenul, păcatul care vine de la cel rău, nu de la om. Nu omul a fost începătorul căderii sale, omul amăgit a fost.

Frauda şi începutul răutăţii istoriei a făcut-o Lucifer, cel care s-a răzvrătit împotriva Creatorului său, gândind la un moment dat că mărginitul ar putea cuprinde nemărginitul. Dar a dat fiasco. Şi atunci când l-a zidit Dumnezeu pe om la chip şi asemănarea sa, cu perspectiva îndumnezeirii aici a fost pornirea invidiei de turba a lui satan împotriva fiului Omului.

Dar Dragostea este ceea ce zideşte, Dragostea este ceea ce creează şi biruieşte totul şi vindecă totul. Şi atunci Dumnezeu iubitorul de oameni se dă pe sine şi chiar pe cruce ţintuit fiind, îi spune Părintelui ceresc: „Iartă-i, părinte, că nu ştiu ce fac!” Într-adevăr, oamenii aceea nu ştiau ce fac. Lor li s-a spus după lege, a fost verdictul lui Pilat pentru justiţia aşa-numită, a fost cu răufăcătorii răstignit. Pentru ei era un delincvent, care a încălcat ceva, care a amăgit lumea, care a făcut scamatorii. Ei nu ştiau pe cine răstignesc. Pe urmă s-a început a lămuri fiecare şi chiar şi sutaşul a strigat: cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu. Dar el ierta chiar şi pe cruce.

Aceasta este desăvârşita dragoste, care nu există mai mare decât acela când cineva îi dă sufletul pentru aproapele său. Acest lucru l-a demonstrat Fiul lui Dumnezeu, aşa ne-a învăţat pe noi şi aşa trebuie să-i urmăm Lui. Deci, nu putem să-i reproşăm lui Dumnezeu, că uite, Doamne, ne-ai trimis pe Pământ, ne-ai izgonit din locul Paradisului şi acum nu mai ştii Tu cum e să fii om, să îngheţi, să înfometezi, să suferi dureri, etc. le ştie pe toate, le-a luat asupra sa, a luat condiţia umană până la fund, le-a purtat, a pironit păcatul pe cruce, altarul Dragostei sale, de unde ne îmbrăţişează pe noi din toate colţurile ţării noastre, slavă Domnului, căci mulţi văd în răstignire ostină sângeroasă, iar noi vedem un altar al Iubirii, pe care Dumnezeu se dăruieşte pe sine însuşi nouă şi ne îmbrăţişează pe toţi mereu. Deci, mila izvorăşte din Dragoste, iar Dragostea este cea care creează, tămăduieşte, întregeşte şi renaşte.”