Nimeni nu face mai mulți copii ca un regulament. Cîndva, în vremuri de care nu își mai aduce nimeni aminte, regulamentul era un părinte zgîrcit care abia își îngăduia un copil. Regulamentul era valabil pe șosea, unde regla circulația, la fotbal unde stabilea faulturile și în alte locuri sau instituții foarte mari. În rest, lumea se descurca fără ajutor, pe bază de bun simț.
Acum, nimic nu mai merge fără un regulament, de preferință complicat, redactat de o comisie vastă, publicat și lipit la vedere pe pereți, unde nu va fi citit niciodată. În definitiv, cine își poate închipui că o persoană care urcă în autobuz se apucă, mai întîi, să citească 2-3 pagini tipărite mărunt, cu dispoziții de conviețuire în autobuz.
Regulamentele sînt de găsit, acum, peste tot. Cine nu are unul e defect și înapoiat. Restaurantele au regulamente de ordine interioară, la fel pompierii, casieriile, teatrele, ziarele și garderobele. De aici, prizonieratul omului de rînd care află de multe ori, după ce a făcut ceva de capul lui, că a încălcat regulamentul sau politica teatrului, a poștei sau a tramvaiului. Pentru orice situație există o prevedere și pentru orice întrebare un răspuns care spune că răspunsul nu intră în regulamentul nostru de funcționare. V-ați perdut valiza, ați uitat să luați un număr de ordine sau ați vrea să vorbiți, măcar un minut, cu un om în carne și în oase, nu cu un robot. Nu se poate. Nu vă încadrați în regulament.
