Linkuri accesibilitate

„Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich”


Familiile Bartok și Constantin Brăiloiu în grădica locuinței din Budapesta a compozitorului, 1937
Familiile Bartok și Constantin Brăiloiu în grădica locuinței din Budapesta a compozitorului, 1937

„Puterea vrea cu orice preț să-i împiedice pe cetățeni să scape de sub controlul ei - adică să vadă, să-și deschidă ochii prin artă.”


Apărută recent la editura Polirom, cartea scriitorului și criticului literar suedez Kjell Espmark, „Béla Bartók
contra celui de-al Treilea Reich” este, dincolo de calitățile ei strict literare, un memento istoric al atitudinii democratice a unui mare intelectual și muzician al primei jumătăți a secolului XX și mult legat de lumea românească.

Astăzi, cînd guvernul Ungariei derapează, îndepărtîndu-se de standardele lumii democratice europene, și cînd alți muzicieni părăsesc țara și protestează împotriva încălcării normelor democratice, a rasismului și antisemitismului - asemenea pianistului András Schiff sau a dirijorilor Christoph von Dohnanyi și Adam Fischer - amintirea lui Bartók revine luminoasă și, într-un sens, cu valoare de exemplu.

Kjell Espmark și-a publicat romanul său de dimensiuni reduse, în 2004, iar istoria lui Bartók a fost ulterior tradusă în Ungaria, Franța și Spania. „Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich” nu este, poate, titlul cel mai potrivit, povestirea imaginată petrecîndu-se în decurs de cîteva ore, la Nîmes, punct de escală, în sudul Franței, pe drumul ce îi ducea pe Bartók și pe soția sa Ditta Pásztory, spre Barcelona și mai departe în Portugalia, de unde aveau să se îmbarce, în 1940, pe un vas ce îi conducea în exil în Statele Unite.

Așteptarea într-un bistro a plecării mai departe de la Nîmes, unde sosiseră via Elveția, sub aparenta supraveghere a unei mașini a poliției franceze colaboraționiste, îi prilejuiește compozitorului, în viziunea lui Espmark, o succesiune de amintiri și gînduri despre viitor, ce se derulează cu o măiestrie, culoare și dramaturgie, ce conduc cu gîndul mai curînd la un scenariu de film, decît la un roman.

Episoadele ce se succed evocă, pe de o parte, parfumul culegerii folclorului în Slovacia, Ungaria și România și misiunea pe care și-a impus-o Bartok de-a lungul vieții, aceea de a încorpora „cu dragoste și cu respect, aceste voci [ale trecutului] în propria muzică. [...] Important era să-i dea trecutului locul meritat în opera sa. Și să-și lase muzica să crească din rădăcinile acestuia.”

Pe de altă parte, evocate sînt, în episoade ce trimit la evenimente reale ale biografiei lui Bartok, confruntările sale cu derapajele lumii europene, în anii ’30 pe calea rinocerizării fasciste. Remarcabil este visul imaginat de autorul romanului în care Bartok se confruntă cu Goebbels, acesta din urmă sufocat de muzica sa atonală, într-o discuție în care naziștii observă că „nu pot fi subestimate pericolele pe care ni le asumăm în materie de politică muzicală lăsîndu-l în libertate pe Bartok”.

Prilej de a observa pentru autorul romanului: „Firește că puterea vrea cu orice preț să-i împiedice pe cetățeni să scape de sub controlul ei - adică să vadă, să-și deschidă ochii prin artă.” Ocazie, în același timp, ni se spune, pentru Bartok de a „înțelege acum în ce constă forța sa. In notele sale trebuie să curgă pămînt, e nevoie de amprente de mîini bătătorite în partitură, iar în ritm să se audă tropotitul cizmelor țărănești, e nevoie, într-un cuvînt, de o furioasă vitalitate - cu o scînteie de umor, precum în Allegro barbaro, cînd face haz de acuzațiile potrivit cărora el și Kodaly ar fi «tinerii barbari»”.



Romanul reamintește o serie de episoade istorice pline de miez din viața compozitorului care, de exemplu, în 1931, simțea nevoia să îi ia apărarea lui Arturo Toscanini, maltrat de fasciștii mussolinieni, după ce refuzase să intoneze la un concert imnul
Scrisoarea lui Bartók din 1931 în relație cu Toscanini
Scrisoarea lui Bartók din 1931 în relație cu Toscanini
fascist. Atunci, Bartok scrisese un proiect de protest, ce urma să fie transmis oficialităților italiene și muzicienilor europeni, prin intermediul Societății Internaționale pentru Muzică Nouă, și în care se vorbea de „autonomia artei” în locul așa-numitei „integrități” cerute de dictaturi.

Evocat în roman este și un episod, astăzi neconfirmat de materialul de arhivă păstrat, dar consemnat în amintirile unor personalități elvețiene care l-au cunoscut îndeaproape pe Bartok. Compozitorul ar fi adresat Ministerului german al propagandei o scrisoare de protest, cu ocazia inaugurării expoziției naziste ce condamna o așa-zisă „artă degenerată”. Bartok ar fi protestat că numele său nu se găsește printre acei compozitori condamnați la tăcere și ștergere din istorie.

Cetățean al unui stat „prieten” celui nazist, oricît ar părea de paradoxal, muzica lui Bartok nu a fost interzisă și a fost chiar interpretată în peste 100 de concerte în Germania anilor de război. Neimpresionat de această „favoare”, Bartok lăsa cu limbă de moarte în testamentul redactat în exil o cerere fermă, care suna astfel:

„Atîta timp cît fostele piețe Oktogon și Körönd poartă numele celor doi bărbați după care au fost acum numite și, mai mult, atîta timp cît vor exista vreo piață sau stradă în Ungaria numite după acești doi oameni, nici o piață, nici o stradă sau clădire publică nu va fi numită cu numele meu în această țară; și pînă atunci să nu fie pusă nici vreo placă memorială cu numele meu în vreun loc public.”

Cum o nota unul din biografii săi recenți (britanicul Kenneth Chalmers), ironia soartei a făcut ca Bartok, dispărut în 1945, „să nu trăiască momentul de a vedea acele două nume (Hitler și Mussolini) înlocuite la scurtă vreme după război cu acelea ale lui Stalin și Lenin”.
Previous Next

XS
SM
MD
LG