Lumea post-sovietică citită prin prisma a trei clasici din literatura rusă

„Cum explică Gogol (şi Cehov şi Dostoievski) lumea post-sovietică. De ce trebuie (re)citiți cei mai mari clasici ai literaturii ruse” este titlul unui eseu semnat de Thomas de Waal, asociat senior la Carnegie Endowment for International Peace, în prestigioasa publicație americană „Foreign Policy”. Autorul porneşte de la premisa că, privind în urmă, este evident eşecul analiştilor şi comentatorilor occidentali în a prezice sau a explica ce s-a întâmplat cu cele 15 state apărute după prăbuşirea Uniunii Sovietice: clătinelile lor dintr-o criză într-alta, ciudatele sisteme politice hibride, stabilitatea instabilă. Thomas de Waal se întreabă ce-ar fi dacă, atunci când vine vorba de încercarea de a înțelege fosta Uniunea Sovietică, am da la o parte manualele de ştiințe politice, şi am deschide în schimb paginile scrise de Nikolai Gogol, Anton Cehov, şi Fiodor Dostoievski? Eseul lui Thomas de Waal este tradus şi adaptat de Lucian Ştefănescu.

Acesta nu este numai un experiment de gândire; lucrările pe care aceşti autori le-au scris în secolul 19 şi la începutul secolului 20 se dovedesc a fi surprinzător de aplicabile politicii ce se face azi în mare parte din spațiul post-sovietic. Şi un motiv există: cele mai multe din fostele țări sovietice s-au născut din două secole de autocrație dominată de Rusia, o autocrație care se întâmplă să fi dat una din cele mai mari literaturi ale lumii.

Iată o scurtă schiță a felului cum în trei mari opere ale literaturii ruse pot fi găsite reprezentările a trei foste țări sovietice de care comentatorii occidentali sunt extrem de pasionați: Rusia, Ucraina şi Georgia. Aceste opere clasice, scrise acum mai mult de un secol, conțin atât detaliul specific cât şi perspectiva largă care lipsesc din analizele politice peste măsură de modelate.

Rusia în chip de „Revizorul” lui Gogol

O mare povară a Rusiei este că nu s-a descotorosit de obiceiul feudalist al puterii personalizate. Până la sfârşitul secolului 19, şerbii legați de glie constituiau majoritatea populației ruseşti. Dar nici moşierii care-i aveau în proprietate pe şerbi nu erau independenți - ei erau slugile statului şi aveau proprietăți după bunul plac al țarului.
Sistemul sovietic a reconstituit acea ierarhie, de data asta cu proprietatea centralizată a bunurilor şi cu monopolul Partidului Comunist. În anii din urmă, Vladimir Putin a reîmpachetat această ierarhie din nou pentru era post-sovietică, impunând aşa-numita „putere verticală”, chiar dacă permițând cetățenilor săi un spațiu privat mai larg.

Dar, aşa cum a descoperit însuşi Putin recent, sistemul e surprinzător de fragil. Are nevoie de întreținere constantă, pentru că e construit pe un lanț de dependențe unse cu favoruri şi şpăgi, şi ciuruite de suspiciuni şi duplicități.

Sistemul se poate rupe însă foarte repede. Un țar poate deveni şi el îndărătnic, sau se poate îmbolnăvi, sau nu-şi mai poate plăti facturile pentru că a rămas fără bani, situație în care ruşii de rând pot foarte rapid să se răscoale împotriva conducătorilor - dacă au impresia că merită să o facă. Expertul în probleme ruseşti Sam Green spune: „Există acest mit comun că ruşii sunt pasivi. Nu e adevărat: ruşii sunt în mod agresiv imobili.” Green înțelege prin asta că ruşii sunt conservatori de la natură, preferând să se concentreze mai mult pe strategii de supraviețuire decât să-şi asume riscuri care le-ar înrăutăți situația. Dacă simt însă că „împăratul e gol”, vor protesta. Asta s-a întâmplat din 1989 până în 1991, când întregul edificiu sovietic s-a prăbuşit, şi, la o scară mai mică, în lunile care au urmat după falsificarea alegerilor parlamentare din decembrie 2011. Ceea ce mă duce irezistibil la „Revizorul” lui Nikolai Gogol. Gogol este cel mai bun caricaturist al societății ruseşti. S-ar putea spune că iubeşte în mod sălbatic Rusia. Singura sa piesă de teatru este cea mai mare comedie rusească de scenă şi o satiră devastatoare, o oglindă a obiceiului rusesc de a imita despotismul de doi bani, de la vlădică până la opincă. Cînd Nicolae I a văzut spectacolul în 1836, a exclamat: „Ne-am luat-o toți pe cocoaşă, şi eu cel mai tare dintre toți.”

În Rusia lui Putin, ca şi în aceea a lui Nicolae Întâiul, fiecare îşi cunoaşte locul, şi ia parte la intrigi de corupție, din interes personal, din inerție, sau ambele. Dar totul depinde de omul din vârf: țarul, primarul, preşedintele. Când iluzia autorității se evaporă - revizorul e un impostor, preşedintele exagerează - totul se poate prăbuşi foarte repede. În piesa lui Gogol,
ordinea e re-stabilită şi ea rapid: noul revizor îşi va impune voința. Iar în faimoasa scenă de final a „prostirii”, în care personajele încremenesc, se poate simți un moment de teroare existențială. Rusia a pendulat mereu între ordinea autoritară şi defect societal, şi asta au trăit majoitatea ruşilor în anii '90. „Revizorul” e reprezentarea aceleiaşi dileme. Dacă Gogol ar avea să le dea o lecție protestatarilor ruşi de azi, ea ar fi că ei trebuie să se străduiască să schimbe sistemul, nu doar pe omul din vârful lui.

Ucraina în chip de „Livada cu vişini” a lui Anton Cehov

Ucraina e o țară paşnică şi mare, care nu face prea multe pentru a ieşi în evidență. Nu are complexul de Mare Putere al vecinului său mai mare, şi nici armele lui nucleare, fiind într-un fel pentru Rusia ce e Canada pentru Statele Unite.

Cu siguranță, statalitatea post-sovietică a Ucrainei e reală şi ireversibilă. În cele două decenii de independență a ajuns să facă ceea ce Rusia n-a reuşit: transferul paşnic al puterii către opoziție.

A eşuat, cu toate acestea, să ofere beneficii materiale tangibile oamenilor de rând. Potrivit unui sondaj recent făcut de Pew Research Center în Rusia, Ucraina şi Lituania, cea mai negativă atitudine a fost înregistrată la ucraineni, dintre care mai mult de jumătate dezaprobă tranziția post-sovietică la democrație multipartinică şi la economie de piață. Iar corupția la nivel înalt e ceva foarte obişnuit. În plus, ucrainenii au părăsit cursul eroicului activism civic al Revoluției Portocalii din 2004-2005.

Țara pare a fi, aşa cum spune cercetătoarea Lilia Şevțova, „pierdută în tranziție”. Pe plan internațional, în loc să fie o punte dinamică între Europa şi Rusia, Ucraina a ajuns mai degrabă o „zonă gri” undeva între, cum a numit-o colega mea Olga Şumilo-Tapiola. Ucraina e împotmolită.

Ceea ce mă trimite la minunatul Anton Cehov, poetul lumescului. Ultima piesă scrisă de Cehov, „Livada cu vişini”, evocă cel mai bine dilema Ucrainei. O moştenire amestecată, şanse ratate, triumful averilor noi, tranziție fără punct terminus. Asta e povestea Ucrainei, o țară europeană modernă cu 45 de milioane de locuitori care chiar nu se duce nicăieri. Prin vălul poetic al „Livezii cu vişini”, putem vedea că una din problemele principale ale Ucrainei este aceea că gânditorii care visează la o bravă viață nouă - în cazul lor, un destin al țării lor ca parte a Europei - nu ştiu de fapt cum să dea concretețe acestui vis. Cehov a spus că „Livada cu vişini” e o comedie, el vrea ca noi să înțelegen că nimeni nu e în suferință terminală. Cel puțin Ucraina de azi e mai mult comedie decât tragedie. Pot însă cetățenii ei să înceapă o conversație reală între ei înşişi despre viitorul lor?

Georgia în chip de „Frații Karamazov” ai lui Fiodor Dostoievski

Toate cele 15 republici ale Uniunii Sovietice care au obținut independența la 25 decembrie 1991, în afară de Rusia, au fot paricide: şi-au ucis tatăl pentru a câştiga libertate. Peste tot, separarea a fost una dureroasă, dar nicăieri mai dureroasă decât în Georgia, o țară a cărei elită, după peste două secole de imperiu, şi-a creat legături strânse cu ruşii, prin intermediul aristocrației, al Bisericii Ortdoxe, şi al frăției bolşevice. Povestea devine şi mai complexă având în vedere că timp de 30 de ani în secolul 20, părintele abuziv a fost un georgian rusificat, Iosif Stalin.

În 1991, Georgia s-a lepădat violent atât de Rusia, cât şi de propriul său complex legat de Stalin, după o intensă explozie de naționalism, când a aruncat peste bord conducerea sovietică. Doi preşedinți s-au succedat la putere într-o vreme de dramă şi război civil. Apoi, în paşnica Revoluție a Rozelor din 2003, Mihail Saakaşvili, un avocat în vârstă de 35 de ani educat în America, s-a angajat într-un alt act de paricid, alungându-l de la putere pe omul care i-a fost cândva şef, veteranul lider georgian Eduard Şevardnadze. Saakaşvili a spus atunci că sare peste o generație în Georgia, şi că țara are nevoie să „înceapă de la zero”. Fosta admnistrație şi regulile ei au fost date aproape în întregime la o parte. Locul lor a fost luat de oameni de peste 20 şi 30 de ani educați în străinătate, care au format cel mai tânăr guvern din Europa.

Să ne uităm acum la ultimul roman scris de Fiodor Dostoievski, „Frații Karamazov”. Exact ca în istoria modernă a Georgiei, subiectele lui Dostoievski sunt despre criză şi revelație, reale şi imaginate în acelaşi timp. Drama şi conținutul ei filosofic sunt date de personaje romantice, impulsive, iubitoare de viață, angajate într-o ceartă fără de sfârşit - desigur georgieni!

În acest roman e ucis un tată tiranic, şi chiar dacă nici unul din trei trei fii ai lui nu a comis de fapt crima, fiecare dintre ei s-a confruntat cu dorința secretă de a-l vedea pe bătrân ucis. Cea mai fascinantă creație a lui Dostoievski este Ivan Karamazov, studentul de 24 de ani cu o inteligență sclipitoare. El e obsedat de teorii utopice despre cum trebuie să se pună capăt suferințelor lumii, şi gata să ia în considerare măsuri extreme pentru a duce asta la bun sfârşit.

Ivan se potriveşte aproape perfect cu reformatorii georgieni de azi: viguroşi , aroganți şi filosofici. Într-o reîncarnare modernă, el ar fi studiat în Statele Unite, cu o bursă Muskie, ar fi ocupat funcția de adjunct de ministru, şi ar fi fost un blogger cu un editorial în „Tabula”, noua revistă a elitei.

Am purtat o dezbatere online cu unul din aceşti georgieni acum câteva luni. El sprijinea întrutotul tehnicile de interogare dure folosite de guvernul american în timpul administrației George W. Bush împotriva suspecților de terorism, în timp ce eu numeam această tehnică „tortură”. Când am scris că el îmi aminteşte de Ivan Karamazov, el mi-a răspuns: „N-aş apela la Dostoievski pentru strategie şi tactici militare. A aplica moralitatea individiuală este o eroare filosofică care duce la consecințe catastrofale de neapărat din punct de vedere moral.” După mine, un perfect răspuns de Ivan Karamazov!

Noua generație de georgieni a făcut, cu siguranță, lucruri impresionante. Din 2004 încoace, Georgia s-a schimbat în multe feluri. Sistemele vamal şi de impozitare au fost reformate, serviciile publice au fost eficientizate, au fost proiectate sisteme de şosele şi oraşe noi. Toate astea au avut însă un cost. Noua elită e percepută drept arogantă şi imprevizibilă - vezi războiul cu Rusia din vara lui 2008. Corupția şi criminalitatea, care au afectat Georgia decenii întregi, au fost suprimate. Dar cu prețul creării unei noi şi temute forțe de poliție care pare să nu răspundă în fața nimănui.

Potrivit telegramelor diplomatice ale Departamentului de stat american publicate de Wikileaks, cel mai articulat purtător de cuvânt al elitei care conduce Georgia, Giga Bokeria, a spus ambasadei Statelor Unite de la Tbilisi în 2008 că „preşedintele georgian nu crede că îşi poate permite luxul de a încerca să ajungă la consens pentru a aduce schimbări democratice ireversibile în Georgia”, şi că „reforma s-ar opri” dacă opoziția obține un scor bun la alegeri. Această idee a „reformei înaintea democrației” (unii ar numi asta scopul scuză mijloacele) vine dintr-o linie filosofică de dinainte de bolşevicii secolului 20, care ajunge la gânditorii ruşi radicali din secolul 19. Dostoievski ne spune cât de periculoasă poate fi: în romanul său, căutarea obsesivă a utopiei raționale şi povara morții tatălui său îl fac pe Ivan Karamazov să aibă halucinații şi îl aduc în pragul unei căderi nervoase. Guvernul georgian nu a ajuns încă în acest punct. Dar avertizarea există.