Despre imperfecţiunile învăţămîntului universitar s-a vorbit la noi mult în ultimii 20 de ani. Mai ales corupţia endemică din universităţi a fost luată în discuţie. Din cînd în cînd cîte un profesor e prins cu mîţa-n sac, după care nimeni nu mai ştie dacă e vinovat sau nu cu adevărat acel profesor. Lucrurile rămîn în coadă de peşte de cele mai multe ori.
Dar, fireşte, corupţia nu e singura problemă a universităţilor autohtone. O să vă prezint în continuare povestea unei universităţi private pe care mi-a povestit-o un omulean îngrijorat. Că o fi adevărat ce mi-a povestit, că o fi ficţiune, unul Dumnezeu ştie. Dar povestea e curioasă.
Domnul acela, care e profesor la o universitate privată, mi-a zis odată pe un ton confidenţial, că e o mică problemă la universitatea lui.
„O fi din nou vorba despre corupţie? ” l-am întrebat.
„Ferească Dumnezeu! În universitatea noastră chiar nu există aşa ceva!” a exclamat omul şi s-a crucit speriat.
Alta era problema, potrivit omuleanului îngrijorat. Universitatea fiind privată, studenţii plăteau acolo taxe conform contractelor. Însă mulţi dintre tinerii aceia studioşi, care îşi plăteau învăţătura, nu prea făceau faţă examenelor. Adică nu prea învăţau şi veneau nepregătiţi la examene. Ei bine, aici intervenea mica problemă, potrivit interlocutorului meu.
Studenţii aceia care nu însuşiseră materia predată nu puteau fi picaţi din simplul motiv că bugetul universităţii ar fi avut de suferit. Iar venirea unor altor tineri, mai deştepţi şi responsabili, era de-a dreptul problematică. Ţara e mică, universităţi sînt multe. De aceea, profii mai închideau ochii şi flăcăii cu contracte treceau cu brio de examene. Interesul financiar al instituţiei prevala asupra însuşirii materiei.
Şi asta era dilema existenţială a omuleanului îngrijorat: nu putea pica studentul slab, dar îl speria şi faptul că studentul menajat va deveni un specialist mediocru.
Asta e povestea tristă şi eu unul, mărturisesc sincer, o consider o fantasmagorie. E prea fantastică ea ca să fie reală. Probabil, profesorul îngrijorat era pus pe glume. Nu, nu poate în Moldova să se întîmple aşa ceva. Dar povestea e totuşi curioasă.
