Moda Facebook-ului a adus cu ea și diverse obiceiuri noi, între care o obsesie a aniversărilor de toate genurile. Zilnic sînt schimbate, probabil, milioane de mesaje de felicitare între oameni care nu s-au văzut niciodată, arareori împărtășesc aceleași idealuri umane sau politice dar sînt în căutarea unei forme de socializare, afișîndu-și transparenta singurătate pe Internet. Există și părți bune ale acestei obsesii a aniversărilor, în măsura în care nume adesea uitate, ale unor personalități din lumea culturală, sînt readuse în actualitate...
Cu cîteva zile în urmă, 27 ianuarie le-a reamintit unora numele unui mare dirijor, Erich Kleiber, care a încetat din viață la această dată cu peste 55 de ani în urmă și între ale cărui înregistrări se află cîteva considerate definitorii pentru patrimoniul muzical mondial (cum sînt versiunile operelor Cavalerul rozelor de Richard Strauss și mozartiana Nuntă a lui Figaro, înregistrate pentru Decca).
Erich Kleiber o personalitate umană tonică, așa cum o sugerează o scurtă alocuțiune pronunțată în fața instrumentiștilor Orchestrei simfonice a Radioului din Köln, înaintea unei înregistrări, și reținută pe un disc memorial publicat de compania Tahra: „Aș vrea să adaug ceva - spunea Erich Kleiber în 1953 - la negustorii de fructe poți citi adesea inscripția: «mîncați fructe mai multe și veți rămîne în bună sănătate». Eu aș dori să vă spun: «cîntați mai mult Mozart și sănătatea dumneavoastră va fi și mai bună!».
Născut și educat la Viena, în ambianța începutului de secol XX, Kleiber a studiat vioara și, la Praga, filozofia și istoria artei. La Praga și-a început și cariera dirijorală care, după ce l-a purtat în diverse centre muzicale germane, a atins o primă culme la Berlin. Incepînd din 1923 timp de aproape 11 ani ani a fost Generalmusikdirektor al Operei de Stat din Berlin, la care s-a distins montînd și dirijînd lucrări contemporane de la cele ale lui Janacek (Jenufa), Krenek (Die Zwingburg), Schreker, Milhaud (Christophe Colombe) la Alban Berg și faimoasa lui Lulu. O ultimă reprezentație în fapt interzisă de naziști și un prim gest politic clar al dirijorului care își dădea demisia în semn de protest față de politica nazistă în decembrie 1934.
Erich Kleiber a revenit la Berlin, invitat în 1951, cînd, pentru a doua oară, a refuzat să fie înrolat politic, de data aceasta de către trupele de ocupație sovietice și autoritățile est-germane. Intre cele două date cheie ca atitudine politică, Kleiber a dirijat în multe din marile centre muzicale europene (Amsterdam și Londra, în primul rînd) și, după ce a emigrat în America de Sud și a devenit cetățean argentinian, a făcut o carieră de glorie la conducerea altei faimoase opere, Colon, la Buenos Aires.
Un al treilea episod cu conotații politice dar și umane majore, aproape uitat pînă de curînd, a fost pus în evidență în detaliu, nu de mult, de un studiu al cercetătoarei Annalisa Capristo, în prezent angajată la Centrul de Studii Americane de la Roma.
La 30 decembrie 1938 „Washington Post” publica o depeșă United Press anunțînd, pe de o parte, că Erich Kleiber și-a anulat toate angajamentele de La Scala din cauza „campaniei antievreiești din Italia” și, pe de altă parte, redînd pasaje semnificative din scrisoarea dirijorului adresată conducerii Operei: „Tocmai am aflat că ușile Teatrului La Scala vor fi închise pentru cetățenii dumneavastră evrei. Muzica este făcută pentru toată lumea, asemenea soarelui și aerului. Cînd această sursă de consolare, atît de necesară în aceste timpuri grele, îi este interzisă vreunei ființe umane - și cu atît mai mult fiindcă aparține unei religii și rase diferite - nu pot să mai colaborez, fie în calitate de creștin sau de artist.
Anul 1938, cel al introducerii legislației rasiste anti-evreiești și în România de către guvernul Goga-Cuza, anul în care, cum îi povestea biografei sale un dirijor român, Sergiu Comissiona, era alungat de pianistul filonazist Wilhelm Kempff din cabina sa de la Ateneu, după ce îi ceruse un autograf, fiind întrebat, înainte de a fi refuzat, dacă este... evreu.
