A trecut aproape neobservată aniversarea a cinci ani de la intrarea României în Uniunea Europeană. Doar postul public de televiziune a transmis imagini din noaptea de 1 ianuarie 2007, cu mulţimea din Piaţa Constituţiei şi cu un Traian Băsescu plin de încredere şi de entuziasm. Altfel, lumea a fost ocupată cu petrecerea de revelion iar imediat după aceea s-a reluat meciul opoziţie-putere, de parcă alegerile ar avea loc luna viitoare şi nu în noiembrie. Şi totuşi, împlinirea a cinci ani de apartenenţă a României la Uniunea Europeană ar fi fost un bun prilej de reflecţie şi de bilanţ.
Un bilanţ în care sar în ochi mai curînd aspectele negative. România, ca şi Bulgaria, a fost primită mai tîrziu decît alte state din estul Europei. Rămîne şi astăzi datoare la mai multe capitole, cum ar fi acela al justiţiei. Este deficitară în ce priveşte absorbţia fondurilor europene. Deşi cetăţenii români pot călători în Uniune doar pe baza cărţii de identitate, România nu a fost încă admisă în spaţiul Schengen. Să adăugăm problemele legate de emigraţia masivă, constituirea de adevărate colonii româneşti în ţări ca Italia şi Spania, afluxul de cerşetori în capitalele europene care i-au creat României o regretabilă imagine negativă.
Dar poate că lucrul care îi afectează cel mai puternic şi mai dureros pe români este menţinerea decalajului dintre ţara noastră şi statele din vestul Europei. În România avem preţuri occidentale şi salarii româneşti. Criza a adîncit acest decalaj iar românii au resimţit şi mai intens sentimentele de precaritate şi de frustrare.
Lipseşte, în fine, ceea ce aş numi o conştiinţă europeană. Dacă omul obişnuit mai ştie cîte ceva despre viaţa politică din Franţa sau Germania în schimb el ignoră total ceea ce se întîmplă cu Ungaria, Polonia, Cehia ori Slovacia. Întoarcem spatele tocmai celor de care ar trebui să fim mai apropiaţi. E unul din paradoxurile integrării în Uniunea Europeană, o integrare care e departe de a se fi încheiat efectiv.
