Dispariția lui Vaclav Havel e o inadvertență. Aflăm, acum, că tînărul Havel avea 75 de ani. Nepotrivirea e revoltătoare. Un spațiu imposibil se deschide între Havel, intelectualul, contestatarul, rock-fan-ul, fixat definitiv, la 30 și ceva de ani, prin pulover, gusturi, educație, și veteranul de 75 de ani care lasă în urmă o Președinție de stat, o carieră de scriitor și o pildă politică nebănuit de complexă.
Descoperirea lui Havel va porni, probabil, abia postum. Confundat adesea cu personajul rebel la modul ceh (inclusiv buna creștere incurabilă a central-europenilor de bună educație austro-ceho-maghiară) Havel a fost un om politic în același timp mare și insesizabil.
Dramaturgul s-a desprins lin de cariera artistică pentru a se dedica vieții publice. Ales Președinte de o națiune care nu s-a împiedicat în lipsa de experiență politică a alesului, Havel a rămas, pentru mulți, o imagine, nu o realitate. Însă Havel a fost mai mult decît suma simbolică a gesturilor sale. Puțină lume a remarcat că Președintele Cehiei a renunțat la vocația literară fără a se desprinde de înțelesul culturii literare. Președintele nu a fost un politician de partid, dar a fost om de stat în adevăratul sens al cuvîntului: un înțelept cumpănit de filozofie și sigur pe durata valorilor.
Omul de stat a învățat dintr-o experiență culturală bine ferită de nevroza erudiției să evite erorile politice tipice ale epocii. Cum a făcut Havel așa ceva? Refuzînd orbirea intelectuală a contemporanilor agreați. Într-adevăr, Havel a reabilitat clasa intelectuală europeană, după o epocă lungă de orori și deraieri scandaloase. Cu Havel, se încheie sau ar trebui să se încheie, în dizgrație, parada cinică a marilor preoți anti-occidentali și anti-democratici, de la Sartre și Althusser, la Chomsky și Zizek.
Havel a fost un democrat invariabil. Nici o tentație, nici o iluzie, nici un discurs teoretic nu au clintit convingerea democratică inițială și concluziile democratice finale ale lui Havel. A fost Havel un om de dreapta? În aparență, da. Însă, în acest caz, aparențele duc pe o cale greșită. Havel a fost un intelectual public de o decență suverană și perfect neconvenabilă atît dreptei cît și stîngii. În rezumat strict personal, Havel a fost unul din cazurile rarisime în care intelectualii pot trece peste convingerea paranoică a propriei importanțe în raport cu lumea.
Într-un fel foarte ceh și foarte impersonal, Havel s-a ridicat peste condiționările culturale ale omului de litere. A devenit, adică, om public după ce a înțeles, neașteptat de repede, care e deosebirea între mulțime ca grup de emuli în cenaclu sau ca vietate dirijată de propagandă și viața publică definită de răspundere și dezbatere. Havel a intrat în politică fidel răspunderii publice pe care a înțeles-o ca dizident și a transformat-o în echilibru ca om de stat.
În ciuda mitului, Havel n-a fost niciodată un radical. A pozat nostalgic, dar nu snob, în compania lui Zappa și Jagger, l-a citat cu o foarte curioasă filozofie undeground pe Lou Reed (puțină lume știe că Velvet Underground a botezat Velvet Revolution) dar n-a fost niciodată preluat și condus de filozofia anti-establishment a revoltei pop occidentale.