„De această dată va fi ales cu siguranţă! Se sfîrşeşte calvarul!” mi-a zis deunăzi un profesor cunoscut şi mi-a făcut amical cu ochiul.
Omul se referea la alegerile prezidenţiale din 16 decembrie şi era foarte însufleţit.
„Eşti sigur că acum îl vor alege? Că doar încercările precedente au eşuat...” am întrebat neîncrezător.
„De data asta îl vor alege! Au înţeles şi parlamentarii că aşa nu se mai poate! De acum încolo va fi bine!” a exclamat profesorul încîntat şi aproape că a ţopăit de bucurie.
Mă gîndesc că omului din Moldova nu-i trebuie prea multe pentru a fi fericit, pentru a fi pătruns de însufleţire. Omul sus-pomenit va simţi o imensă bucurie dacă mîine aleşii poporului îi vor alege un preşedinte. Iată în cazul lui are perfectă dreptate ziarista care afirma că parlamentarii ne aleg NOUĂ preşedintele. Cu adevărat, mîine parlamentarii îi vor alege acestui profesor un preşedinte. Asta dacă vor reuşi să se împace, ceea ce nu e sigur. Căci marele candidat e acelaşi Marian Lupu pe care deputaţii se tot căznesc să-l aleagă doi ani de zile. Şi dacă nu l-au ales pînă acum, de ce l-ar alege mîine?
Revenind la profesorul fericit, aş mai spune ceva. Noi trăim aici deja două decenii, hrănindu-ne cu himere, cu iluzii ridicole. Acest profesor, în loc să aibă un salariu omenesc, care să-i permită măcar să meargă la mare verile, în loc să se bucure de o viaţă îndestulată, de supremaţia legii, de egalitatea de şanse, se bucură de posibila alegere a preşedintelui ţării.
Eu nu zic că nu e un eveniment important alegerea şefului statului, dar, la cum am trăit noi în ultimii 20 de ani, existenţa acestei instituţii – preşedinţia – nu ne-a ajutat prea mult. Dar, pesemne, profesorul cu pricina e convins de impactul benefic zilnic al preşedinţiei asupra vieţii lui de zi cu zi. Şi opinia lui are dreptul la viaţă. Aşa că îi ţin pumnii mîine, dorindu-i ca satisfacţia lui să se aprofundeze...
