Gheorghi GOSPODINOV, Un roman natural

Sub pretextul că ridică mănuşa aruncată de Flaubert, care visa să scrie o carte despre nimic în stare „să se susţină de la sine, prin forţa interioară a stilului”, Gheorghi Gospodinov redactează un Roman natural, Cartier, 2011, plin de viaţă şi totodată excelând prin stil. „Lipsa de modestie a dorinţei mele este să scriu un roman compus numai din începuturi. Roman care începe de nenumărate ori, promite ceva, ajunge la pagina 16 şi reîncepe”. Ceea ce nu înseamnă că autorul bulgar mizează pe o singură cartea, din contră: „Lumea e una, şi romanul e cel care o adună între paginile lui. Avem începuturile, combinaţiile sunt nenumărate”.





Între pliurile textului, o dramă de familie – „Sarcina nevesti-mii era deja vizibilă. Această propoziţie nevinovată are un alt substrat, dacă vă spun că… cum să vă spun… autorul sarcinii ei nu eram eu. Tatăl era altcineva, iar ea era încă soţia mea” –, câteva amintiri din copilărie, „Lista plăcerilor din anii ’70”, primele experienţe erotice dintr-o adolescenţă comunistă, 2-3 secvenţe decupate din realitatea frustă a anilor ’90, pagini dintr-o „Contribuţie la o istorie naturală a WC-ului” & „Însemnările unui naturalist”, formează o pânză epică pe cât de densă (doar 140 pag.), pe atât de generoasă cu cititorul elevat. Fiindcă – se înţelege de la sine – anume pe acesta contează Gospodinov, subtila ironie desăvârşind stilul: „Copilul soţiei mele. Iată un exemplu de propoziţie corectă gramatical şi totuşi profund greşită. Între mine şi soţia mea se află un copil. Şi el dă din picioare împotriva mea”.

Iar atunci când, pe final, ajungi să citeşti: „Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Mi-au rămas doar câteva pagini pe care pot să le umplu astfel. Ce stă în spatele acestor cinci litere? Nimic. Toată nimicnicia vieţii”, nu ai nimic de spus. Decât că, tot scriind despre nimic, autorul tocmai a câştigat un pariu literar. Cu Flaubert!
5 dec. ’11