Cristi Puiu, regizorul român laureat al unora dintre cele mai prestigioase premii cinematografice ale lumii, se află la Chişinău şi îşi va prezenta în faţa publicului filmele „Marfa şi banii” şi „Moartea domnului Lăzărescu”. Vasile Botnaru l-a întrebat despre inovaţiile stilistice ale așa-numitului „nou val” de filme românești.
Cristi Puiu: „Drept că nu este program, nu este nici un fel de manifest. Există un grup de regizori, care s-au apucat să facă film în perioada asta ca o consecinţă firească a devenirii lor personale - am crescut, am ajuns să facem film, am învăţat, vrem să facem filme, am obţinut banii şi facem filme. Cât de bine stau ele unele lângă celelalte asta e o altă discuţie. Câţi facem de la Chaplin încoace noi, regizorii ăştia din acest nou val nu ştiu. Eu ştiu ce fac eu. Şi ştiu ce mă interesează pe mine în materie de cinema.”
Despre cinematografie și realitățile ei românești - opiniile regizorului Cristi Puiu
Europa Liberă: Dar aveţi pretenţia să spuneţi ceva nou?
Cristi Puiu: „Adică să răspund la provocarea asta cu o punere la punct de genul: nu este nimic nou sub soare, şi cred că nu e nimic nou sub soare. Sau partea de noutate este legată mai degrabă de un model de genul - habar n-am, lumea asta arată ca un turn circular infinit şi de la fereastra fiecăruia lumea din exterior se vede într-un fel. Şi eu povestesc cum se vede lumea de la fereastra mea. Şi nu cred că se vede la fel cum se vede de la fereastra lui Chaplin.
Apoi, tot ce s-a petrecut în cinematografie de la Chaplin încoace, toate
Ce cred eu că s-a întâmplat este că multă vreme sub comunism a fost îmbuteliat aşa o energie, care a explodat, a pocnit sticla şi au ieşit tot felul de răspunsuri la întrebarea „Ce este cinema-ul?” În realitate pe mine mă interesează un singur lucru, mă interesează în măsura în care cinema-ul poate funcţiona ca un instrument de cercetare, de investigare a lumii şi din cauza asta îmi e şi greu să mă comport ca un artist.
Cristi Puiu și realitățile cinematografului românesc
Eu când aud de chestia asta - am o problemă. Nu ştiu ce înseamnă artist şi nu ştiu dacă cinema-ul este artă. Pentru mine este doar un instrument. Dacă nu acesta ar fi cinema-ul pentru mine, atunci nu aş face cinema. Eu am început a face pictură şi eram foarte confortabil cu pictura. Şi am adorat, m-a interesat pentru că mi-a permis să mă apropii de lucruri de care nu mă puteam apropia prin intermediul picturii.
Ceea ce este specific cinematografului m-a atras şi nu ceea ce împarte cinematograful cu celelalte arte. La un moment dat după primul meu film „Marfa şi banii”, m-a întrebat un jurnalist, că pictura nu se vede în filmul tău. Păi ar fi fost trist să se vadă. Fac cinema, nu fac pictură acum şi încerc să exploatez ceea ce este specific filmului. Acum de la Chaplin încoace, şi dinainte de Chaplin, de la Eisenstein poate întrebarea pe care a formulat în anii ’60 André Bazin, întrebarea fundamentală „che cos'è il cinema?
Asta revine şi este o întrebare şi o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună fiecare cineast. Nu este doar legitimă, este obligatorie, este o întrebare fundamentală şi aşa înţeleg eu lucrurile. Nu cred că există o definiţie precisă a cinematografului. Sunt mai multe definiţii posibile şi cred că ne grăbim puţin. Bine, se grăbeşte tot, toată planeta se grăbeşte şi ne grăbim puţin şi ajungem la concluzia puţin prea repede.
Cinematograful are 100 de ani şi nu ştim încotro se va duce, că este doar o fază tranzitorie. În suta asta de ani s-au întâmplat foarte multe, e adevărat. Dar e greu de spus dacă cinematograful este ceea ce este azi, sau dacă este un pas către altceva. Habar n-am. Pe scurt, cam cu asta mă ocup eu, îmi pun întrebările, ce este cinema-ul şi mă interesează narativ iată.”
